Siteul tvr.ro foloseste cookies. Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de utilizare a cookies. Afla mai multe accesand Politica de cookies Vezi și Politica de Confidenţialitate care face referire la modul în care colectăm, folosim şi partajăm datele dumneavoastră pentru a va oferi serviciile TVR precum şi modul în care folosim platformele sociale.

Woodward şi Bernstein, la 40 de ani după Watergate: Nixon a fost mult mai rău decât am crezut

Despre scandalul politic al secolului, Afacerea Watergate, s-a scris atât de mult, încât cu greu ne putem imagina că ar mai fi ceva de spus. Şi totuşi, la 40 de ani de la debutul întregii poveşti, subiectul suscită încă interes. Cele mai cunoscute personaje  sunt, fără îndoială, fostul preşedinte american Richard Nixon, şi cei doi reporteri care au au avut un rol esenţial în demascarea implicării preşedintelui: Bob Woodward şi Carl Bernstein.

17 Iunie 2012, 10:06 (actualizat 18 Iunie 2014, 00:53) | Daniela Mîndrilă |
Preşedintele Richard Nixon / Sursa: The Washington Post
Preşedintele Richard Nixon / Sursa: The Washington Post
Bob Woodward şi Carl Bernstein în redacţia The Washington Post
Toţi oamenii Preşedintelui
Sam Ervin şi Comitetul senatorial de investigare
Bob Woodward şi Carl Bernstein
Woodward  Bernstein

Cel mai grav lucru care se poate spune despre Watergate este că a fost un atac îndrăzneţ şi violent, condus de însuşi preşedintele Nixon, la adresa fundamentelor democraţiei americane: Constituţia, alegerile libere, domnia legii.

Asta spun azi eroii acelor zile, deveniţi de-a lungul anilor şi chiar ai deceniilor, personaje a numeroase cărţi, filme, documentare şi nume de referinţă în istoria mass-media mondiale: Bob Woodward şi Carl Bernstein.

Prin investigaţiile lor jurnalistice, duse în mare parte pe cont propriu, cei doi au deschis un nou capitol al relaţiei dintre mass media şi politică, presa devenind mult mai incisivă în a relata activităţile politicienilor.

La distanţă de 40 de ani de la cel mai complex şi complicat subiect de presă, în mijlocul căruia s-au aflat ca tineri reporteri ai prestigiosului ziar The Washington Post, Woodward şi Bernstein fac o analiză (la rece, am putea spune, după distanţa temporală care ne situează la aproape jumătate de secol de evenimente) a ceea ce a rămas în istorie drept afacerea Watergate sau scandalul Watergate.

Bob Woodward şi Carl Bernstein în redacţia The Washington Post

(w380) Bob WoodwaCei doi jurnalişti demonstrează, printr-un material scris, desigur, tot în The Washington Post, că, după 40 de ani, încă mai sunt lucruri de spus despre subiectul care a transformat mass-media, politica americană, relaţia dintre cele două şi, nu în ultimul rând, a transformat profund personajele principale ale acelor zile.

Printre ele, preşedintele de atunci al Statelor Unite, Richard Nixon, primul şi, până acum, singurul preşedinte american care a demisionat în urma unui scandal, personaj-cheie al întregii afaceri.

Magnitudinea scandalului este cuprinsă şi în cuvintele unuia dintre personajele implicate în anchetarea scandalului, senatorul democrat Sam Ervin: “Watergate a distrus, în ceea ce priveşte alegerile din 1972, integritatea procesului prin care preşedintele Statelor Unite este nominalizat şi ales”.

Este doar unul dintre numeroasele răspunsuri care s-au dat de-a lungul timpului la întrebarea “Ce a fost Watergate?”

 

Acoperirea (The Cover Up)

La 17 iunie 1972, cinci spărgători în costum, purtând mănuşi de cauciuc, au fost arestaţi la ora 2.30 a.m, în sediul central al Partidului Democrat (aflat în opoziţie), în complexul de birouri Watergate din Washington. Cei cinci erau Bernard Barker, Virgilio González, Eugenio Martínez, James W. McCord, Jr. şi Frank Sturgis.

Patru zile mai târziu a venit o reacţie din partea Casei Albe. Secretarul de presă al preşedintelui Nixon, Ronald Z. Ziegler, a catalogat incidentul drept o “spargere de mâna a treia” şi a precizat că anumite elemente încearcă să găsească semnificaţii care nu există în spatele poveştii.

Dar totul era o mare minciună. Peste doi ani, într-un gest fără precedent, preşedintele republican Richard Nixon era obligat să demisioneze, implicarea sa în muşamalizarea adevărului şi obstrucţionarea justiţiei fiind pe deplin dezvăluită.

Cei cinci spărgători nu erau deloc simpli delincvenţi, aşa cum voia Casa Albă să se creadă, ci aveau legături cu Preşedinţia. Povestea cu spărgătorii a fost doar „acoperirea” (the coverup story), menită să ascundă acţiunile prin care preşedintele republican al Statelor Unite, Richard Nixon, îşi spiona adversarii politici democraţi.

(w300) WoodwardAzi, mai mult decât atunci când am scris pentru prima dată despre această poveste, ca tineri reporteri la Washingon Post, numeroase înregistrări şi rapoarte dau răspunsuri clare despre ce a însemnat Watergate. Dovezile s-au înmulţit continuu de-a lungul deceniilor şi conţin transcrierea a sute de ore de înregistrări secrete ale lui Nixon, detalii şi fapte contextuale ale audierilor din Senat şi Camera Reprezentanţilor; procese şi pledoarii ale unui număr de 40 de persoane implicate în scandal, din anturajul lui Nixon, care au mers la închisoare; memorii ale lui Nixon şi ale adjuncţilor lui. Toată această documentaţie face posibilă trasarea unei imagini complete a implicării preşedintelui şi a rolului său dominant într-o campanie de spionaj politic, sabotaj şi alte activităţi ilegale împotriva oponenţilor reali sau percepuţi ca oponenţi”.

(Bob Woodward şi Carl Bernstein, The Washington Post, 8 iunie 2012)

 

Faptele

În vara lui 1972, cu câteva luni înaintea alegerilor, preşedintele Richard Nixon decide să-şi spioneze adversarii politici din Partidul Democrat. Aveau să fie instalate microfoane în birourile Comitetului Naţional Democrat, aflate în clădirea Watergate. De asemenea, urmau să fie făcute fotocopii după documente importante ale democraţilor.

Misiunea a avut loc pe 17 iunie, însă s-a soldat cu un eşec, cei cinci spărgători fiind prinşi de poliţie. Ulterior se va dovedi că nu era prima lor intrare frauduloasă în sediul Partidului Democrat.

Într-un caiet de însemnări ale unuia dintre cei cinci, Bernard Barker, poliţia va găsi numele lui E. Howard Hunt, implicat în Comitetul pentru realegerea Preşedintelui (Committee to Re-elect the President - CREEP), deci o persoană din anturajul preşedintelui Nixon.

Este doar începutul unor anchete care vor dovedi legătura celor cinci cu Casa Albă şi faptul că făceau parte dintr-o uriaşă operaţiune ilegală, orchestrată de preşedintele Nixon însuşi. Cei cinci fuseseră plătiţi din banii nu tocmai curaţi ai lui Nixon, firul acuzaţiilor ajungând şi la finanţarea dubioasă a campaniei electorale prezidenţiale.

În ciuda scandalului, Nixon a câştigat alegerile din noiembrie 1972, fiind reales preşedinte.

La 8 ianuarie 1973, începea însă procesul celor implicaţi în scandalul Watergate. Cei cinci spărgători au apărut în faţa tribunalului sub acuzaţiile de conspiraţie, pătrundere prin efracţie şi instalarea de dispozitive de ascultare. Cu excepţia lui McCord şi Liddy, ei au pledat vinovat la toate capetele de acuzare, dar au refuzat să dea detalii despre acţiunile lor şi despre cine se afla în spatele acestora.

(w300) Sam ErvinJudecătorul John Sirica a propus pedepse de 30 de ani pentru fiecare dintre cei cinci, sugerând că va reduce sentinţele dacă acuzaţii cooperează. Doar unul dintre ei, James W. McCord, rupe tăcerea. El le spune autorităţilor despre activităţile secrete ale Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui şi despre modul de finanţare a campaniei electorale a lui Nixon.

Paralel cu ancheta judiciară, Congresul numeşte un Comitet senatorial condus de senatorul democrat Sam Ervin, care să investigheze cazul. Numeroşi angajaţi ai Casei Albe au fost chemaţi în faţa comisiei.

La 30 aprilie 1973, Nixon este nevoit să ceară demisia a doi dintre cei mai importanţi colaboratori, Haldeman şi Elrichman. Cei doi vor fi judecaţi şi trimişi după gratii.

Tot atunci, preşedintele l-a concediat pe consilierul său John Dean, care depusese mărturie în faţa Senatului. Dean devine un martor-cheie împotriva lui Nixon, el dezvăluind în faţa Comitetului numit de Congres detalii despre implicarea preşedintelui în afacere, despre eforturile lui de a muşamaliza cazul, despre banii negrii din campania electorală, listele cu adversari politici de la Casa Albă şi despre ascultarea telefoanelor.

Audierile au fost televizate, aşa că publicul american a putut urmări în direct desfăşurarea evenimentului şi a fost martor al unor dezvăluiri importante şi şocante totodată.

Un lucru esenţial - audierile au scos la iveală modul în care funcţiona mecanismul de ascultare şi înregistrare la Casa Albă: acestea se declanşau automat în timpul oricărei discuţii din Biroul Oval.

De acum, va începe un adevărat război între Nixon şi justiţie pentru predarea benzilor cu înregistrări. Invocând privilegiul executiv, Nixon a refuzat luni de zile să predea înregistrările. O va face în iulie 1974,  forţat de decizia unanimă a Curţii Supreme.

În această perioadă, Comisia Juridică a Camerei Reprezentanţilor îl acuză pe Nixon de obstrucţionarea justiţiei, abuz de putere şi sfidarea Congresului.

Într-o înregistrare datând din 23 iunie 1972, adică la câteva zile după spargerea de la Watergate, Nixon este surprins într-o convorbire cu consilierul său Bob Haldeman, în care formulau un plan pentru împiedicarea anchetei oficiale, prin invocarea unor raţiuni de securitate naţională.

 

Demisia

Woodward şi Bernstein notează în articolul din The Washington Post scris după 40 de ani, că în cei cinci ani şi jumătate cât a fost preşedinte, începând din 1969, Richard Nixon a dus cinci războaie suprapuse: cu mişcarea împotriva războiului din Vietnam, războiul cu mass-media, cel cu democraţii, cu sistemul de justiţie şi, nu în ultimul rând, războiul cu istoria însăşi.

Prea multe războaie pentru preşedintele Nixon. În 1974, în Congres existau suficiente voturi pentru acuzarea lui, iar ultimii susţinători îl părăsiseră.

În seara zilei de 8 august 1974, adresându-se pentru a 37-a oară poporului american din Biroul Oval de la Casa Albă, al 37-lea preşedinte al Statelor Unite îşi anunţa demisia din cea mai importantă funcţie în stat:

Nu am fost niciodată un om care renunţă. Să plec înainte de terminarea mandatului este un lucru împotriva oricărui instinct al fiinţei mele. Dar ca Preşedinte, trebuie să pun pe primul plan interesul Americii. America are nevoie de un Preşedinte cu normă întreagă şi de un Congres cu normă întreagă, mai ales acum, într-o perioadă în care ne confruntăm cu probleme atât în ţară, cât şi peste hotare.

Să continui înseamnă să duc o luptă care poate dura luni de zile şi care ar absorbi aproape total atenţia, a mea şi a Congresului, într-o perioadă în care trebuie să ne concentrăm total asupra problemelor care privesc pacea peste hotare şi prosperitatea acasă.

De aceea, demisionez din funcţia de Preşedinte, iar acest lucru se va întâmpla efectiv mâine la prânz”.

Aşadar, Richard Milhous Nixon şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al Statelor Unite ale Americii la 8 august 1974, aceasta devenind efectivă de la 9 august 1974, ora 12.00. A fost urmat în funcţie de vicepreşedintele Gerald Ford.

Nixon nu a fost niciodată judecat sau condamnat.

Toţi oamenii Preşedintelui

Cinci bărbaţi, dintre care unul a declarat că este fost angajat al CIA, au fost arestaţi ieri la ora 2.30, în timpul a ceea ce autorităţile au apreciat a fi fost o acţiune bine pusă la punct de plantare de microfoane în sediul Comitetului Naţional Democrat”.

(w220) Toţi oameAşa suna primul paragraf al articolului scris de Bob Woodward pentru The Washigton Post, la o zi de la arestările făcute în complexul de birouri Watergate.

Reporterul l-a scris la întoarcerea de la tribunal, unde unul dintre cei cinci “spărgători”, James McCord, declarase că a fost consultant pe probleme de securitate la CIA (Central Intelligence Agency). Era ceea ce am numi o bombă de presă şi începutul unei investigaţii duse în mare parte pe cont propriu.

Subiectul Watergate i-a propulsat pe cei doi tineri reporteri ai The Washington Post, Bob Woodward şi Carl Bernstein, într-o anchetă jurnalistică de o amploare fără precedent şi i-a transformat peste ani în cei mai faimoşi reporteri de investigaţie. De altfel, The Washington Post şi cei doi jurnalişti ai săi au fost recompensaţi cu Premiul Pulitzer pentru acoperirea subiectului Watergate.

Ajutaţi de un informator secret, cunoscut sub pseudonimul Deep Throat, Woodward şi Bernstein vor publica numeroase materiale despre subiectul Watergate şi vor dezvălui că aşa-zisa “spargere” fusese de fapt un ordin politic orchestrat de Casa Albă.

Identitatea informatorului va fi dezvăluită abia în 2005, la 31 de ani după demisia preşedintelui Nixon. Este vorba despre Mark Felt, numărul doi al FBI (Federal Bureau of Investigation, Biroul Federal de Investigaţii) la acea vreme.

Deep Throat

Sursa Deep Throat apare pentru prima dată în cartea din 1974 scrisă de Woodward şi Bernstein şi devenită bestseller -  “Toţi oamenii preşedintelui” ("All the President’s Men"). Cartea va fi ecranizată doi ani mai târziu, în 1976.

În 2005, Felt a dezvăluit că el a fost cel care i-a furnizat în secret informaţii jurnalistului Bob Woodward, de la Washington Post, care s-au dovedit cruciale în cazul Watergate din anii '70. Decizia sa de a-şi dezvălui identitatea, într-un articol publicat în Vanity Fair, a pus capăt speculaţiilor care au durat peste 30 de ani.

Dezvăluirea i-a surprins chiar şi pe Woodward şi pe partenerul său în cazul Watergate, Carl Bernstein. Ei şi-au ţinut promisiunea de a nu dezvălui identitatea sursei lor decât după moartea sa. Woodward i l-a prezentat lui Bernstein pe Felt la 36 de ani după celebrul scandal. Cei trei s-au întâlnit pentru doua ore la Santa Rosa, unde locuia Felt, reporterii comparând întrevederea cu o reuniune de familie.
W. Mark Felt a avut un rol dublu în cazul care a dus la demisia lui Nixon. În calitate de informator secret, el a asigurat continuitatea subiectului în presă. Ca director asociat al FBI, el a luptat împotriva eforturilor preşedintelui de a obstrucţiona ancheta Biroului Federal de Investigaţii referitoare la spargerea din complexul Watergate.
Dacă nu ar fi fost Felt, este posibil ca scandalul Watergate, care a dezvăluit abuzul de putere de la Casa Albă, inclusiv interceptări ilegale, spargeri şi spălări de bani, să nu fi existat, comentează „New York Times”.
Ca şi Nixon, Felt a autorizat interceptări ilegale în numele securităţii nationale, apoi a fost absolvit datorita unei graţieri prezidenţiale. Nixon a aflat la patru luni după izbucnirea scandalului cine dezvăluia informaţii, într-o conversaţie din Biroul Oval, care a fost înregistrată şi dată publicităţii ulterior.
Întrebarea referitoare la motivul pentru care Felt a furnizat informaţii presei despre cazul Watergate a rămas fără răspuns pentru mult timp, el declarând la un moment dat că, după părerea sa, preşedintele folosea FBI pentru a obţine avantaje politice.
Felt era şeful operaţional al FBI în momentul când a strecurat jurnaliştilor de la “Washington Post” informaţii despre afacerea Watergate. Cei doi jurnalişti, pe care investigaţia i-a transformat în personaje legendare ale profesiei, cunoşteau identitatea sursei pe care o camuflau sub numele "Deep Throat". Ei nu s-au întrebat însă care erau motivele pentru care numărul 2 din FBI le-a dezvăluit informaţiile care aveau să spulbere mandatul lui Nixon.
George Friedman, analistul specializat în geopolitică, sugerează că Felt era mânat în lupta împotriva lui Nixon de resentimente iscate deoarece preşedintele nu-l numise pe el la conducerea agenţiei. Poziţia de director al FBI devenise vacantă în 1972, după moartea lui Edgar J. Hoover, când Mark Feld era director adjunct asociat, practic numărul trei în ierarhia  FBI. Conducerea FBI a fost preluată de Clyde Tolson, numărul 2, însă fostul prieten al lui Hoover s-a retras la scurt timp din motive de sănătate precară. Potrivit tradiţiei, Mark Felt ar fi trebuit să preia oficial frâiele FBI. Însă, pentru prima oară în 48 de ani, Nixon a sfidat tradiţia şi a impus un om din afara sferei serviciilor secrete, pe Patrick Gray, pe care Senatul nu l-a confirmat.
Felt era totuşi mai mult decât un agent secret ros de invidie. El era practic şi tehnic omul care conducea operaţional FBI-ul, un fel de eminenţă cenuşie cu puteri absolute. Mark Felt era un admirator al lui Edgar Hoover, omul care amprentase FBI-ul, şi se temea că Nixon ar desăvârşi un vis mai vechi al preşedinţilor americani, acela de a pune agenţia sub control politic, mai precis sub controlul Casei Albe. În sine operaţiunea Watergate a mai dezvăluit ceva: anume că FBI-ul continua şi tradiţia de a urmări atent şi permanent gesturile şi afacerile politicienilor, inclusiv ai celor aşezaţi în biroul oval din Casa Albă, a observat Friedman.
Mark Felt avea reputaţia unui agent FBI model, gata să facă orice pentru a-şi apăra „casa”. În propria sa carte, publicată în 1979, „Piramida FBI”, Felt recunoaşte că intenţiona să-i succeadă lui Edgar Hoover, al cărui protejat fusese, dar că Nixon a preferat să-l numească pe Patrick Gray, şeful serviciului juridic al Casei Albe, şi a fost furios când preşedintele l-a ales pe L. Patrick Gray, care ulterior a indeplinit ordinele Casei Albe de a distruge documente în cazul Watergate.  Născut în 1913, în Idaho, Mark Felt a parcurs o carieră lineară în FBI, în care a intrat din 1942.
Cu o figură de intelectual fin, marcată de ochelari cu rame foarte mari, Felt era cunoscut pentru maniera deschisă în care discuta cu presa, precum şi pentru pasiunea sa pentru whisky. În schimb, a fost şi a rămas nefumător, opusul descrierii făcute de Woodward şi Bernstein în cartea „Toţi oamenii preşedintelui”. Woodward l-a cunoscut pe Felt în ianuarie 1972, pe când investiga o afacere de corupţie a poliţiei din Washington. Dincolo de ambiţiile personale, Mark Felt s-a numărat printre responsabilii FBI care au protestat public faţă de obstacolele puse de Casa Albă în calea anchetei oficiale Watergate.

 

Filmul “All the President’s Men”, regizat de Alan J. Pakula, i-a avut în rolurile principale pe Dustin Hoffman (Carl Bernstein) şi Robert Redford (Bob Woodward) şi a obţinut patru premii Oscar, printre care cel pentru scenariu. A fost nominalizat la nu mai puţin de opt categorii.

“Toţi oamenii preşedintelui” nu este un titlu generic. Oamenii preşedintelui sunt reali, persoane din anturajul preşedintelui Richard Nixon. Este vorba de 35 de oameni, enumeraţi la începutul cărţii: consilieri, asistenţi, membrii ai Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui (CRP).

Printre aceştia: Herbert L. Porter – director de planificare în CRP, Dwight L. Chapin – asistent adjunct al Prşedintelui, secretar pentru audienţe, Charles W. Colson – consilier special al Preşedintelui, John D. Dean al III-lea, consilier, John D. Ehrlichman – asistent pe probleme de politică internă, H.R Haldeman – asistent, şef de personal la Casa Albă, E. Howard Hunt Jr. – consultant la Casa Albă, Alexander P. Butterfield – asistent adjunct al Preşedintelui, Henry A. Kissinger – asistent al Preşedintelui pe probleme de securitate naţională, Richard G. Kleindienst – procuror general al Statelor Unite , Ronald L. Ziegler – secretar de presă.

Mulţi dintre oamenii preşedintelui au fost acuzaţi şi condamnaţi. Astfel, doar în 1974, foştii consilieri Haldeman, Ehrlichman, Mitchell, Colson, Gordon C. Strachan, Robert Mardian şi Kenneth Parkinson au fost acuzaţi de conspiraţie şi obstrucţionarea anchetei FBI, iar Dwight Chapin a fost condamnat pentru sperjur.

Scandalul politic al secolului –  pe ecrane şi în cărţi

Scandalul politic al secolului a inspirat şi alţi autori. În 1995, regizorul Oliver Stone realizează filmul biografic Nixon”, cu Anthony Hopkins în rolul principal. Pelicula ni-l prezintă pe fostul preşedinte american drept un om complex, cu calităţi şi defecte, viaţa sa fiind urmărită din copilărie, trecând prin experienţele de adult şi preşedinte al SUA, scandalul Watergate, până în momentul demisiei.

În debut, realizatorii precizează că filmul este o încercare de a înţelege adevărul, bazată pe numeroase surse publice şi pe mărturii istorice incomplete. "Nixon" a atras reacţii negative din partea familiei fostului preşedinte, care l-a catalogat drept o încercare de a defăima şi degrada imaginea lui Richard Nixon şi a soţiei sale, prezentaţi în film ca abuzând de alcool şi medicamente.

În 1976, Woodward şi Bernstein au publicat “Ultimele zile” (The Final Days), o continuare a bestseller-ului “Toţi oamenii Preşedintelui” în care sunt surprinse ultimele luni ale preşedinţiei lui Nixon. Filmul a fost ecranizat pentru micul ecran în 1989, avându-l pe Lane Smith în rolul principal şi a fost nominalizat la 5 premii Emmy şi un Glob de Aur.

În 1992, reputatul istoric american Stanley I. Kutler a publicat “Războaiele Watergate-ului: Ultima criză a lui Richard Nixon” ("The Wars of Watergate: The Last Crisis of Richard Nixon"), o carte bine documentată şi exhaustivă despre celebrul scandal.

În 2000, Leonard Garment, fost membru al staff-ului de la Casa Albă al lui Richard Nixon a publicat cartea “În căutarea lui Deep Throat: Cele mai mari mistere politice ale timpului nostru ("In Search of Deep Throat : The Greatest Political Mystery of Our Time"), în care susţine că sursa Deep Throat ar fi fost John Sears – strateg politic aflat pentru un timp în anturajul lui Nixon. Woodward şi Bernstein au negat public identificarea lui Deep Throat cu John Sears, la cererea acestuia. În 2005 va fi dezvăluită adevărata identitate a informatorului din cazul Watergate.

În 2005, unul dintre cel mai bine păzite secrete de la Washington D.C va ieşi la lumină. Bob Woodward dezvăluie adevărata identitate a lui Deep Throat, în cartea sa “Omul secret: Povestea lui Deep Throat” ("The Secret Man: The Story of Watergate's Deep Throat"). Este povestea relaţiei îndelungate  dintre Woodward şi Bernstein şi informatorul secret care a ajutat practic, din umbră, la căderea lui Nixon - nimeni altul decât fostul adjunct al directorului FBI din perioada scandalului politic, W. Mark Felt.

 

După Watergate

Mulţi consideră azi că Watergate a fost un moment de cotitură, la fel de important ca războiul din Vietnam sau lupta pentru drepturile civile.

"Coşmarul nostru naţional s-a încheiat", spunea noul preşedinte Gerald Ford, în primul discurs rostit  în august 1974. "Constituţia noastră funcţionează; Republica noastră este guvernată de legi şi nu de oameni. Aici, poporul guvernează", îi asigura noul preşedinte pe americani.

Unii cred că Watergate tocmai asta a demonstrat: că în America legea este la putere şi justiţia nu poate fi obstrucţionată, chiar dacă se încearcă acest lucru de la cel mai înalt nivel.

Pe de altă parte, Watergate a slăbit încrederea americanilor în instituţiile politice şi i-a făcut să aibă mai puţină încredere în preşedinţii care i-au succedat lui Nixon.

Scandalul Watergate s-a soldat cu demisia preşedintelui Statelor Unite şi cu trimiterea la închisoare a unora dintre consilierii şi colaboratorii săi, însă urmările au fost mult mai profunde.

Astfel, după Watergate au fost promulgate mai multe legi, precum cea a libertăţii informaţiei (1974). Au fost schimbate regulile finanţării campaniilor electorale, printr-o lege din 1974 care stabilea plafoane pentru contribuţii şi cheltuieli în campania electorală.

Watergate a deschis un nou capitol pentru mass-media, în special în ceea ce priveşte relaţia ei cu politica şi politicienii. Presa a devenit mult mai alertă, jurnaliştii mult mai incisivi şi chiar agresivi în relatarea activităţii politicienilor.

La doar câteva luni de la demisia lui Nixon, Wilbur Mills, membru al Congresului american, a fost implicat într-un accident cauzat de consumul de alcool. Incidentul, care ar fi trecut neobservat înainte de Watergate, la fel ca multe altele,  a fost relatat pe larg în presa americană şi a dus în final la demisia lui Mills.

Dupa Watergate, mass-media a înţeles  puterea uriaşă pe care o are.  Altcineva înţelese înaintea ei acest lucru: preşedintele Nixon.

"Presa este inamicul", îi spunea preşedintele Nixon amiralului Thomas H. Moorer în 1971,  potrivit unei înregistrări din Biroul Oval şi apărută într-unul din ultimele articole scrise atunci de Woodward şi Bernstein pentru Washington Post.

"Sunt inamici. Înţelegi asta?  [...] Le oferi o băutură, ştii, îi tratezi frumos...Dar nu-i ajuta pe nenorociţi. Niciodată.  Pentru că încearcă să-ţi înfigă cuţitul în burtă".

Astăzi este la fel de evident ca acum 40 de ani că Nixon şi-a înfipt singur cuţitul, notează Los Angeles Times.  Woodward şi Bernstein doar au scris despre asta.

 


Richard M. Nixon a murit în 1994.
Bob Woodward este în prezent editor asociat la The Washington Post. A scris mai multe cărţi de politică, majoritatea devenite bestseller şi numeroase articole.
Carl Bernstein a părăsit în 1976 The Washington Post şi a lucrat la mai multe instituţii media, printre care ABC News şi Time. A predat la Universitatea din New York. Este autorul mai multor cărţi. În prezent este editor contributor la revista Vanity Fair.

 

 

*
ŞTIRILE ZILEI
CELE MAI NOI DIN EXTERN
 
StirileTVR.RO PE FACEBOOK
 
  AZI MAINE
BUCURESTI 12°C 10°C
IASI 5°C 7°C
CLUJ 10°C 10°C
CONSTANTA 8°C 8°C
CRAIOVA 14°C 13°C
BRASOV 6°C 6°C
Vezi toate informatiile meteo
CURS BNR - 14 Noiembrie 2018, 11:41
 
INDICI BVB
 
INDICE BET
Data: 14-11-2018
Deschidere: 8670.05
Maxim: 8670.05
Mimim: 8574.74
Variatie: -0.94%
SNG
35.10
0.28%
SNN
8.48
1.44%
IARV
7.74
0%
TGN
357.00
3.54%
SIF2
1.30
0%
TLV
2.36
0.42%
SNP
0.38
2.33%
TBM
0.24
3.63%
FP
0.94
0.32%
ALU
0.70
7.89%
ARHIVĂ ȘTIRI