Unde găsim mobilă și obiecte tradiționale vechi? Tubi Costantin, vânzător: O mobilă veche lucrată de mână nu este de pus pe gunoi, perdelele ţesute la lumină de lumânare nu sunt de pus pe foc

Cu răspuns “profi”, omorând dâra de prejudecăţi  ale acelora care  spuneau că toţi din etnia sa nu sunt decât bişniţari, puşi pe furtişag, ori că nu sunt de cuvânt, expunea ceea ce doar colecţionarii de artă din alte timpuri ori etnografii mai adunau.

L-am reîntâlnit după ani de zile pe acelaşi domn’ Costel, preocupat de tot ceea ce este frumos şi autentic, un cuvânt demonetizat astăzi, dar cu o desagă de mâhniri:  că nu mai poate expune mobile vechi la Muzeul Tăranului Român, că băiatul nu vrea să-i urmeze calea, chiar dacă ea este cea a pribegiei, pe frig, ploaie şi vânt, în căutare de obiecte vechi şi frumoase. Şi nu în cele din urmă, o tristeţe legată de satul românesc. Când vorbeşte, chipul îi este uimit şi dezamăgit: “Eu sunt om simplu şi fără carte, dar tot ştiu că o mobilă veche lucrată de mână nu este de pus pe gunoi, că perdelele ţesute la lumină de lumânare nu sunt de pus pe foc, că duşumelele din lemn ar trebui reparate şi nu neapărat înlocuite cu melamin din’ăsta de două parale”.

Despre frumos, despre tradiţii, se vorbeşte mult, dar nu se face nimic. În continuare, în satele  din România, tot ce mai este vechi se pune pe foc. Inclusiv, bijuterii de vechi case boiereşti ori ţărăneşti, sunt lăsate în paragină. Aşa cum încep să devină amintiri, animalele din gospodăriile sătenilor, supermaketurile devenind ispititoare, tot aşa mobilele, perdelele şi covoarele turceşti devin atracţia locuitorilor din sate.

Într-un sat din judeţul Braşov, Tărlungeni, Tubi Costantin, pe care îl puteţi găsi, dacă îl căutaţi, scormoneşte după obiecte vechi, după ce parcurge lungi drumuri înfundate de noroi, pentru că a învăţat de la saşi că valoroarea unui obiect se poate ascunde chiar sub praf şi rugină.

“Zi de zi întreb din poartă-n poartă cine ce are ceva de vânzare. Trebuie să ai mare răbdare să vorbeşti cu lumea ca să îi faci să înţeleagă ce cauţi. Uneori întâlneşti bătrâni care încep să plângă când văd că le dai bani pe ceva de care nimeni nu mai are nevoie. Alţii ar vrea să dea, dar nu mai au nimic pentru că ori le-au pus copiii pe foc, ori au venit negustorii şi le-au luat pe nimic. Eu ştiu bine ce caut, pentru că am început în 1992, atunci cînd veneau în ţară greci, italieni şi nemţi care ne cereau lucruri vechi. Într-o zi a venit la mine un bătrân cu barbă, parcă îl văd, care m-a învăţat să preţuiesc şi un simplu lemn. Mă uitam peste cataloage de mobilă veche ore întregi, iar bătrânul trimitea două containere de mobilă veche pe lună în Canada. Căutam căruţe, pluguri, case, şuri, porţi, mobilă şi tot ce era vechi şi frumos. Am prins drag mare să fac asta şi o s-o fac până la capătul zilelor mele”, spune Tubi Costantin.

Autor: Lucia Toader