The Spectator: Imensitatea crizei migranților va bulversa politica europeană

Redăm articolul.

***

Erau 2.000 de migranți înghesuiți într-o facilitate destinată pentru 250 de persoane, le-a spus el localnicilor îngroziți. Condițiile erau inumane. Încercările repetate de a evada erau inevitabile.

Pe insula Lampedusa, 11.000 de migranți au sosit în decurs de cinci zile. Erau 6.000 de migranți într-o clădire destinată pentru 600 de persoane. Africanii subsaharieni se luptau cu nord-africanii. „A face rost de mâncare este o problemă”, a declarat un migrant unui intervievator de la televiziune. „Dacă nu te lupți, nu ai mâncare”. Transportul public a fost blocat, deoarece autoritățile au rechiziționat autobuze pentru a-i muta pe migranți. Localnicii – și un număr tot mai mare de politicieni italieni – se referă la ceea ce se întâmplă ca la o invazie. Sosirile de migranți s-au dublat în acest an, ajungând la 130.000, iar enormitatea crizei este pe cale să zguduie politica europeană până la temelii.

Oricât de copleșitoare ar putea părea acum situația din sudul Italiei, aceasta este doar o avanpremieră a problemelor care ne așteaptă. Populația Europei este scădere, una rapidă. În țările în care procrearea nu mai este la modă de ceva vreme – printre care se numără și Italia – fiecare generație autohtonă reprezintă doar două treimi din cea anterioară. Deoarece Europa este bogată și pașnică, migranții s-ar grăbi oricum să umple golul, dar Africa, în special la sud de Sahara, crește acum într-un ritm nemaiîntâlnit pe niciun continent. Africa Subsahariană a depășit pragul de un miliard de locuitori în 2015, dar va fi mai mult decât dublă, ajungând la 2,12 miliarde până în 2050. Până atunci, populația va fi de zece ori mai mare decât în 1950.

Politica italiană arată deja diferit față de cum arăta în urmă cu o săptămână. Prim-ministrul Italiei, Giorgia Meloni, un orator înflăcărat din cele mai simpatizante secții de dreapta ale țării, a venit în funcție promițând o poziție dură față de imigrație. Dar ea s-a îndepărtat de politica care a adus-o la putere, guvernând ca o moderată pro-UE, chiar și în materie de imigrație.

Invitata lui Meloni în Lampedusa în weekend a fost președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Cele două îndeamnă la eficientizarea politicilor din „pactul UE privind migrația” adoptat în iunie. Ele preconizează o mai bună cooperare cu Tunisia și o distribuire mai eficientă a solicitanților de azil în toate cele 27 de țări ale Uniunii Europene. „Noi vom decide cine vine în Uniunea Europeană și în ce circumstanțe, nu traficanții și contrabandiștii”, a declarat von der Leyen, adăugând: „Cele mai eficiente măsuri pentru a contracara minciunile contrabandiștilor sunt căile legale și coridoarele umanitare”.

Bineînțeles, alegătorii italieni sunt mai puțin îngrijorați de faptul că traficanții îi mint pe migranți decât de faptul că ei aduc migranți. Alegătorii nu doresc căi legale și coridoare umanitare. Ei vor un bloc naval.

Blocco navale este sistemul pe care politicienii italieni l-au stabilit după ce un val uriaș de migranți proveniți din războiul din Siria a împins politica mondială spre dreapta. Vă amintiți? Pakistanezii, afganii, irakienii și alții s-au alăturat refugiaților care fugeau din Orientul Mijlociu și, în curând, milioane de persoane au venit spre UE. „Wir schaffen das”, a proclamat atunci cancelarul german Angela Merkel, ceea ce înseamnă că Europa îi poate găzdui.

Ea a avut dreptate doar pe jumătate. În Germania, primul partid naționalist de dreapta din istoria țării de după cel de-al Doilea Război Mondial a ajuns în parlament. În Marea Britanie, nemulțumirea față de UE a crescut. În Statele Unite, Donald Trump a crescut în alegerile primare republicane. Iar în Italia, în 2018, o coaliție de populiști de dreapta și de stânga a preluat puterea. Ministrul de interne Matteo Salvini a urmărit o politică de eliminare totală a traficului de imigranți, colaborând cu elemente violente din paza de coastă libiană și luptând cu fundații pro-imigrație în instanțele din Italia. Acest lucru l-a transformat pentru scurt timp pe Salvini într-unul dintre cei mai populari politicieni italieni din epoca modernă.

Salvini este încă pe scenă, servind în coaliția lui Meloni ca ministru al Infrastructurii. Dacă există un drum de întoarcere pentru către inima alegătorilor italieni, acesta este. „Nu exclud niciun fel de intervenție”, a spus el, inclusiv cea navală.

Pentru Meloni se complică lucrurile în cazul lui Roberto Vannacci, un general lucid și intransigent, care a publicat în această vară „Il Mondo al Contrario” („Lumea întoarsă cu susul în jos”), o apărare a italienilor „normali” (cuvântul lui) împotriva migrației, a drepturilor homosexualilor și a corectitudinii politice. Cartea a ajuns nr. 1 în topul Amazon la începutul lunii trecute și de atunci nu a mai fost detronată. Pe măsură ce traficul de migranți a crescut, Vannacci a fost tot mai prezent la televizor.

Problema cu abordarea birocratică ordonată a lui von der Leyen este că nu este logică. Există cu adevărat doar două moduri în care Bruxelles-ul poate ajuta o țară aflată în poziția Italiei. Unul este să furnizeze resursele necesare pentru a bloca traficul de migranți înainte ca acesta să ajungă în Italia. Dar UE nu este făcută pentru așa ceva: nu are o marină proprie. Deciziile privind astfel de chestiuni externe necesită un vot unanim în Consiliul European, iar migranții ridicați în tranzit sunt aduși în cel mai apropiat port, care este adesea unul italian.

O a doua modalitate este de a impune o distribuire echitabilă a migranților care ajung pe țărmurile Italiei. Dar există o jumătate de duzină de țări europene – Austria, Danemarca, Ungaria, Letonia, Polonia și Slovacia – care exclud să primească orice fel de migranți. Italia însăși nu a fost deloc entuziasmată să ofere o astfel de solidaritate. Oficialii italieni abia dacă s-au deranjat să ascundă faptul că atitudinea lor de laissez-faire față de libertatea de circulație a fost aceea de a permite migranților francofoni să se îndrepte spre țările în care pot înțelege limba, iar celor care caută ajutor social să se îndrepte spre țările care au mai multe de oferit.

O mare parte a problemei se învârte în jurul unei chestiuni de lungă durată legată de „Regulamentul Dublin” al UE, care s-a dovedit a fi inaplicabil de la an la an. Pentru a împiedica migranții să se îndrepte spre Germania, Scandinavia și alte state bine aprovizionate, se presupune că responsabilitatea pentru hrănirea și cazarea acestora revine țării în care sosesc prima dată. Dar acest lucru nu face decât să ofere un permis de liberă trecere țărilor nordice, lăsându-le pe cele mediteraneene să aibă de plătit. În noiembrie, Italia a refuzat să acorde drepturi de debarcare unei nave numite Ocean Viking. Cei 230 de migranți aflați la bord au debarcat la Toulon și au dispărut, spre furia unei anumite părți a opiniei publice franceze.

Jordan Bardella, președintele partidului Adunarea Națională al lui Marine Le Pen, i-a cerut președintelui Emmanuel Macron să-și ia angajamentul că „Franța nu va accepta niciun migrant din operațiunea comună din Lampedusa”. Există o logică în acest sens: desemnarea unui întreg continent ca zonă de captare a migranților, mai degrabă decât a două sau trei țări vecine, ar însemna un număr mai mare în ansamblu. Este un factor de atracție. De aceea, Éric Ciotti, din partea „burghezilor” de la Républicains, vorbește în termeni care nu sunt cu mult diferiți: „Dacă Franța îmbrățișează logica împărțirii migranților”, a declarat el recent, „aceasta deschide ușa pentru sosiri masive”.

Toată lumea pare să fie de această părere. Criza siriană din 2015 a apărut într-o regiune, Orientul Mijlociu, în care creșterea demografică își depășise demult vârful. Africa, din punct de vedere demografic, este o fântână fără fund. Potențialul de perturbare radicală este, în consecință, mai mare. Astfel, Austria a sporit supravegherea frontierei sale cu Italia. Germania, care primește mult mai mulți migranți decât alte state, a renunțat recent la un acord de acceptare a migranților din Italia – 400.000 de noi sosiți vor solicita azil politic până la sfârșitul acestui an, iar răbdarea cu migrația este pe sfârșite. La sfârșitul săptămânii trecute, mulțimi de exilați eritreeni anti-regim au atacat un eveniment pro-regim, iar cele două grupuri s-au luptat pe străzile din Stuttgart cu bare de fier, scânduri și bucăți de beton.

Alternative für Deutschland, partidul radical care a început să se concentreze asupra problemelor legate de imigrație în 2015, a depășit 20% în sondajele de opinie la nivel național. Alegătorii germani spun în sondaje că imigrația este „Problema nr. 1” a țării lor. Ministrul bavarez Markus Söder a cerut o „limită de integrare” de 200.000 de persoane.

Numărul de migranți care au ajuns în Marea Britanie cu ambarcațiuni anul trecut – 46.000 – pare mic în comparație cu fluxurile de refugiați din Marea Mediterană. Ceea ce se întâmplă acum în Lampedusa este mai degrabă o problemă de civilizație decât una conjuncturală. Este legată de prioritățile greșite ale Occidentului și de evaluarea deformată a amenințărilor.

Lampedusa a fost cândva o frontieră imperială, un loc în care lumea liberă și lumea a treia comunicau. A fost un avantaj pentru lumea liberă; acum acest lucru este mai puțin sigur. Privită de posteritate, invazia Libiei lansată de Barack Obama, Nicholas Sarkozy și David Cameron în 2011, care a deschis un coridor pentru traficul de migranți pe scară largă, va fi probabil considerată ca fiind o amenințare mai mare la adresa „modului de viață european” decât invadarea Ucrainei de către Vladimir Putin anul trecut.

În vuietul lung și retras, politica europeană în materie de imigrație va determina politica următoarei generații. Vor exista cei (precum susținătorul lui Salvini care, la sfârșitul săptămânii trecute, a purtat o pancartă pe care scria „Dați Lampedusa înapoi Africii”) care se tem că există puține mijloace de apărare împotriva valului de imigranți care va veni. Vor fi cei care vor propune (precum romancierul francez Jean Raspail, autorul romanului „Tabăra sfinților”) să ne luptăm cu ei pe plaje. Așa cum a declarat luna trecută fostul președinte francez Nicholas Sarkozy: „Criza migrației nici măcar nu a început”.