The Spectator: De ce este Argentina echipa pe care ne place s-o urâm?

Au existat câteva semne ale acestei animozități îndelungate în perioada premergătoare finalei, o mare parte a presei britanice aruncând vina pentru neplăcerile din sferturile de finală împotriva Olandei pe seama argentinienilor – Martin Tyler amintind comentariul lui Alf Ramsey despre „animale” (care făcea referire la sfertul de finală incendiar din 1966) atunci când l-a intervievat pe Gary Neville în podcastul său.

„Originile tuturor acestor animozități sunt bine cunoscute de fanii Cupei Mondiale: protestul nervos al lui Antonio Rattin în 1966, apoi golul lui Maradona cu mâna împotriva Angliei în 1986, care nu este atât de supărător, se zice, pentru faptul în sine, ci pentru că l-a sărbătorit și nu a recunoscut niciodată nedreptatea. Diego Simeone a agravat această nemulțumire prin faptul că a inventat în mod deliberat un cartonaș roșu pentru David Beckham la Cupa Mondială din 1998. Apoi, au existat referiri frecvente la Războiul din Falkland din 1982 pe bannerele de pe stadioane, precum și scandări și cântece ale fanilor – și uneori chiar ale jucătorilor”, notează Philip Patrick.

Meciul cu Olanda a fost urât de ambele părți. Și dacă batjocorirea adversarilor învinși este urâtă atunci când o face echipa argentiniană, „nu este mai puțin urâtă din partea lui Kylian Mbappe, care a chicotit maniacal după ce Harry Kane a ratat acel penalty – iar Mbappe nu a avut scuza unei acumulări de ostilitate de la un meci fracționat. Anglia vs Franța a fost o partidă destul de blândă.”

În ceea ce privește faimoasele „mingi de mână”, cea a lui Thierry Henry împotriva Republicii Irlanda („Mâna broaștei” – The Sun) poate că a fost „un reflex”, dar starul francez și-a sărbătorit golul. „Deci, de ce nu i se amintește în mod constant de acest lucru? Și fanii Angliei, dacă nu și jucătorii, nu se opun referirii ocazionale la cel de-al Doilea Război Mondial în cântecele lor”, subliniază Patrick.

Lectorul universitar trasează din câteva tușe și genealogia fotbalului argentinian.

„Fotbalul în Argentina rămâne în mod hotărât negentrificat; este încă un joc al clasei muncitoare, jucat și (în mare parte) urmărit de tineri duri ca piatra de moară din cartierele dure și periculoase. Carlos Tevez, unul dintre cei mai mari atacanți ai țării din toate timpurile, avea o dantură neregulată, rezultat al numeroaselor lupte de stradă cu bandele locale. Juan Riquelme a trăit trauma răpirii fratelui său mai mic. Același lucru i s-a întâmplat și tatălui lui Christain Traverso. Bandele au o influență considerabilă la cluburile de top din Argentina și fac presiuni asupra jucătorilor-vedetă pentru a le acorda acces și favoruri.

Poate că nu este de mirare că jucătorii cu astfel de medii nu reușesc uneori să se ridice la nivelul idealului corinthian. În schimb, jucătorii argentinieni au fost educați în conceptul «viveza criolla», care poate fi tradus aproximativ prin «minciună ingenioasă» – sfidarea vicleană a autorității prin inteligență șireată. Exemplul suprem de viveza creolla în acțiune pe terenul de fotbal a fost «Mâna lui Dumnezeu»”, argumentează Philip Patrick.

Criticile pe care le-a primit Argentina pentru acest lucru nu au făcut decât să intensifice un „sentiment înnăscut de victimizare”. În cartea lui Pete Davies despre Cupa Mondială din 1990 (All Played Out), acesta citează comentariile președintelui de atunci, Carlos Menem, care a declarat că Maradona și compania vor „apăra Argentina” la Cupa Mondială din Italia. Nu titlul, a remarcat Davies, ci Argentina însăși.

Patrick notează: „Ceva din această mentalitate a rămas și produce o fervoare neobișnuită la jucători și suporteri. Gary Neville l-a contrazis pe Martin Tyler susținând că argentinienii au «ceva în ei» atunci când joacă pentru echipa națională. El a amintit cum fostul său coechipier Gabriel Heinze obișnuia să intre pe teren cu un tricou al Argentinei pe sub cel al lui Manchester United, pentru a avea un plus de forță.”

„Dar dușmănia anglo-argentiniană este nefericită, având în vedere cât de mult datorează fotbalul argentinian Marii Britanii. În istoria fotbalului argentinian, publicată de Jonathon Wilson, Angels with Dirty Faces (Îngeri cu fețe murdare), acesta povestește despre începuturile în care Alexander Watson-Hutton, născut în Gorbals, a înființat școli în Buenos Aires cu fotbalul în centrul programului de învățământ. Primul meci «internațional» al Argentinei, în 1888, a avut ca protagonistă o echipă de imigranți britanici și a fost jucat pentru a sărbători ziua de naștere a reginei Victoria.

În ciuda eforturilor depuse de expați, fotbalul a avut nevoie de ceva timp pentru a prinde contur. Wilson consemnează că, atunci când un transport de mingi dezumflate a ajuns la docurile din Buenos Aires, acestea au fost confundate cu burdufuri de vin sau cu șepci de piele, înainte de a fi catalogate în cele din urmă drept «articole pentru englezii nebuni». Jocul a fost popularizat abia odată cu afluxul de lucrători feroviari britanici.

Cei care cred că aceasta este o istorie veche ar putea fi interesați să afle că, 130 de ani mai târziu, Argentina are în componența sa un jucător pe nume Mac Allister, care își desfășoară activitatea în Brighton și a cărui familie, se spune, provine din Fife”, mai scrie Philip Patrick în articolul său.