The Economist: Ce ar putea aduce Occidentul și Rusia în pragul unui război nuclear?

„Pentru mine”, a glumit Oleksii Reznikov, ministrul apărării al Ucrainei, „cuvântul „imposibil” înseamnă „posibil în viitor”. Cu un motiv bun. Rachetele antitanc Javelin, interzise de America atunci când Rusia a capturat primele zone din Ucraina, în 2014, au revenit treptat, din 2017, și apoi în flux odată ce Rusia a invadat din nou, în februarie. Armele antiaeriene Stinger, în mod similar refuzate ucrainenilor, au sosit din martie. Iar din iunie mult-așteptatele lansatoare de rachete Himars au lovit posturi de comandă și depozite de armament aflate mult în spatele liniei de front a Rusiei. Într-o zi, ar putea sosi avioanele de luptă F-16.

America și Europa salută spiritul hotărât de luptă al Ucrainei, ceea ce ridică o întrebare sâcâitoare: de ce nu trimit mai multe arme, mai repede? Răspunsurile oficialilor variază: Occidentul se mișcă cu o viteză fără precedent; acordă prioritate armelor de care este nevoie cel mai urgent; trebuie să-i instruiască pe ucrainenii în folosirea și întreținerea noului lor pachet; și trebuie să demonstreze că îl pot folosi eficient în luptă.

Cel mai puternic motiv pentru prudența Americii este, totuși, teama de escaladare – că Rusia ar putea ataca militar NATO („escaladare orizontală”, în jargon) sau să recurgă la arme chimice sau nucleare în Ucraina („escaladare verticală”). Oricare dintre versiuni va atrage aproape sigur ONU într-un conflict direct cu Rusia, iar președintele Joe Biden a promis că va evita „Al Treilea Război Mondial”.

Contraatacul Ucrainei pentru recucerirea Hersonului, aflat acum în desfășurare, reprezintă un test. Dacă va avea succes, „șoimii” o vor vedea ca o dovadă că Ucraina, având ajutorul potrivit, poate câștiga războiul. „Porumbeii” se vor îngrijora că ar putea provoca o reacție exagerată din partea lui Vladimir Putin.

În ziua în care a invadat Ucraina, Putin i-a amenințat pe străinii care se gândeau să intervină cu consecințe imediate „cum nu ați văzut niciodată în toată istoria voastră”. Mass-media de stat din Rusia fabulează în mod ridicol despre loviturile nucleare asupra Occidentului. Deocamdată, însă, America spune că nu există niciun semn că Rusia și-a pus forțele nucleare în stare de alertă mai mare. America și Rusia încă schimbă informații despre armele lor nucleare cu rază lungă. La 1 august, Biden a cerut Rusiei să reia discuțiile privind controlul armelor.

După peste cinci luni de lupte, limita până la un conflict direct s-a schimbat în mod repetat, aparent fără consecințe grave pentru Occident. „NATO a fost genial în a economisi bani”, spune James Acton, de la Carnegie Endowment for International Peace, un grup de experți din Washington. „Le-a oferit ucrainenilor un sprijin destul de mare, dar în niciun moment nu i-a oferit Rusiei un punct în care să poată spune „Până aici”.

Nu toți sunt de acord. „Fiecare economisire înseamnă că mai mulți ucraineni nevinovați sunt uciși”, a reacționat Ben Hodges, un fost șef al forțelor americane în Europa. El spune că administrația Biden „a supraestimat riscul de escaladare”. Kremlinul, susține el, face deja tot ce e mai rău, în ceea ce privește atrocitățile și efortul militar, iar forțele navale și aeriene sunt „îngrozite” de ucraineni. Rusia nu vrea să angajeze NATO, spune fostul general, iar un răspuns nuclear este foarte puțin probabil.

Alții avertizează că Rusia ar putea mai degrabă escalada conflictul decât să accepte înfrângerea. Samuel Charap, de la Rand Corporation, un grup de experți apropiat de Pentagon, spune că Rusia are capacitate militară nefolosită, mai ales dacă inițiază o mobilizare. Forțele aeriene ar putea fi, de asemenea, angajate mai mult. Cu cât Occidentul ajută mai mult Ucraina, cu atât Rusia va ridica mai mult miza. „Nu există un echilibru stabil”, argumentează Charap. „Suntem într-o escaladare progresivă, lentă”.

Istoria Războiului Rece sugerează că țările pot parcurge un drum lung în a duce războaie „proxy” împotriva puterilor nucleare, fără răzbunare atomică (deși cu sperieturi). Gândiți-vă la Rusia și China, care susțineau Vietnamul de Nord împotriva Americii, în anii 1970; sau la SUA, care i-au înarmat pe mujahedinii afgani pentru a însângera Uniunea Sovietică, în anii 1980.

Doctrina publicată de Rusia prevede patru scenarii pentru utilizarea armelor nucleare: detectarea unui atac cu rachete balistice împotriva Rusiei sau a aliaților săi; un atac asupra lor cu arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă; acțiuni care amenință sistemele sale de comandă și control nuclear; și „agresiunea împotriva Federației Ruse cu folosirea armelor convenționale atunci când însăși existența statului este în pericol”.

În realitate, înarmarea Ucrainei de către Occident este cu mult sub oricare dintre aceste linii roșii. Cu toate acestea, conceptul de amenințare existențială este flexibil, notează Bruno Tertrais, de la Fundația pentru Cercetare Strategică, un grup de experți din Franța. Putin a descris Ucraina drept „o chestiune de viață și de moarte”. El a sugerat, de asemenea, că orice atac asupra Crimeei, pe care Rusia a anexat-o în 2014, ar fi la fel de grav (și dacă Rusia anexează în mod oficial mai mult teritoriu ucrainean, încercarea de a o prelua poate deveni mai periculoasă). Alții se întreabă ce se întâmplă dacă Putin se consideră un stat, astfel încât orice pericol pentru regimul său să fie considerat o amenințare existențială pentru Rusia?

O lucrare recentă a lui Charap, alături de alți experți, prezintă patru scenarii de „escaladare orizontală”. Primul este etichetat „Calea 0”, deoarece „spirala” de escaladare ar putea fi deja în curs de desfășurare: Rusia este obligată să răspundă la pierderile militare și economice grele care i-au fost cauzate, dacă nu acum, atunci „la momentul potrivit”. Urmează un atac preventiv al Rusiei în cazul în care crede că NATO este pe cale să intervină direct, după ce va desfășura sisteme de rachete în apropierea graniței cu Rusia, să zicem. Al treilea reprezintă lovirea liniilor militare de aprovizionare care sprijină Ucraina. Ultimul este „o creștere dramatică a instabilității interne, economice și politice, în Rusia”.

În cele mai multe cazuri, răzbunarea Rusiei ar începe probabil pe ascuns – de exemplu, prin atacuri cibernetice, sabotaj, asasinate și multe altele. Scenariul preventiv este cel mai probabil să provoace un atac militar, poate chiar o lovitură nucleară. Scenariile se pot suprapune și „toate sunt mai periculoase dacă Rusia pierde”, adaugă Charap.

De fapt, nimeni nu știe unde se află liniile roșii ale lui Putin. Poate că nici măcar el. America a încetat să mai vorbească despre a ajuta Ucraina să „câștige” și despre slăbirea puterii Rusiei. În schimb, vorbește despre asigurarea faptului că Ucraina nu pierde. Într-un articol de opinie pentru New York Times, din mai, Biden a enumerat multe lucruri pe care America nu le-ar face. Nu ar încerca să-l detroneze pe Putin. Nu ar trimite trupe în Ucraina și nici nu ar lupta împotriva Rusiei. Nu ar încuraja și nu ar permite Ucrainei să lovească Rusia. Nici nu ar „prelungi războiul doar pentru a provoca durere Rusiei”.

Biden a avertizat Rusia că folosirea armelor nucleare „ar avea consecințe grave”. Un răspuns ar depinde de circumstanțe, dar oficialii răspândesc ideea că ar putea implica mai degrabă atacuri convenționale decât nucleare. În mod evident, Biden nu vrea să ajungă în acest punct.

În timp ce ghidona în jurul acestor limite auto-impuse, Biden a părăsit destinația nedeclarată. Surse informate spun că oficialii înalți desfășoară jocuri de război pentru a se decide asupra obiectivului lor final. Deocamdată, administrația vorbește în clișee, spunând că vrea „o Ucraină democratică, independentă, suverană și prosperă”. Nu adoptă cererea Ucrainei de returnare a tuturor teritoriilor pierdute, inclusiv a teritoriilor pe care Rusia le-a luat în 2014. Intenționat sau nu, este probabil ca politica lui Biden să genereze un război lung sau un impas sfâșietor. Acest lucru riscă să distrugă unitatea și puterea de susținere a țărilor occidentale dacă alegătorii se revoltă împotriva stagflației, deficitului de energie și facturii pentru sprijinirea Ucrainei. Acesta poate fi, desigur, planul lui Putin.

Cu toate astea, frustrarea și incertitudinea sunt în natura descurajării nucleare: America este descurajată să intervină direct; Rusia e descurajată să atace NATO. Regretatul Tom Schelling, economist și strateg nuclear, a susținut că pragul războiului poate fi de necunoscut: nu este „marginea ascuțită a unei stânci unde cineva poate sta ferm, privi în jos și decide dacă să se scufunde sau nu”; în schimb, este o curbă alunecoasă, în pantă, în care „nici persoana care stă acolo, nici privitorii nu pot fi destul de siguri de cât de mare este riscul”. Când pericolul rezidă într-un schimb de foc nuclear catastrofal, cine îi poate învinovăți pe lideri pentru că acționează cu atenție?