„Suntem în mijlocul unei crize globale a singurătăţii. Niciunul dintre noi, nicăieri în lume, nu e imun”. Interviu-eveniment cu scriitoarea Noreena Hertz la Garantat 100%

-D-nă Hertz, cineva ar putea spune că e ciudat ca o economistă să vorbească despre singurătate. Sigur, o economistă pricepută. Dar să vorbească despre singurătate? Nu e ciudat? Ce ați răspunde?

-Categoric, e ceva neobișnuit ca un economist să fi petrecut ultimii 5 ani studiind subiectul singurătății. Dar l-am abordat din 3 motive clare. Primul au fost studenții mei. Predau la facultate de peste 20 de ani. Cam acum 6 ani, am început să văd că tot mai mulți studenți veneau să discutăm și-mi spuneau că se simt singuri. Nu era ceva ce întâlnisem cu 10 ani înainte, să zicem. Deci era clar că se întâmpla ceva. Așa că am vrut să înțeleg mai multe. În aceeași perioadă, studiam ascensiunea populismului pe întregul glob, un subiect cu totul diferit. Adică ascensiunea unor lideri precum Donald Trump în SUA sau Marine Le Pen în Franța și Matteo Salvini în Italia. În timp ce intervievam oameni care au votat pentru ei, un lucru care apărea mereu în poveștile lor era cât de singuri se simțeau. Tema singurătății revenea într-un context cu totul diferit.

Apoi, am cumpărat un dispozitiv, “Alexa”. Știți aceste dispozitive, multă lume are acum așa ceva. L-am cumpărat și am început să observ cum interacționam eu cu acest dispozitiv dotat cu inteligență artificială, care “trăiește” în bucătăria mea. Și mi-am dat seama că deveneam tot mai legată afectiv de “ea”. O percepeam tot mai mult ca pe un membru al familiei. Gândindu-mă la asta, mi-am dat seama că a apărut o întreagă economie, încă dinaintea pandemiei. O economie menită să ofere “legături” și să atenueze singurătatea. Am numit asta “economia singurătății”. Faptul că există o piață în creștere pentru asemenea produse, menite să ușureze singurătatea, mi-a dat de înțeles că era o problemă importantă. Așa că am început să analizez datele, fiindcă îmi place să fac și asta. Și mi-am dat seama imediat că trăim într-o criză globală a singurătății, care ne afectează pe toți. Înainte de interviul cu dvs., am cercetat statisticile din România și am văzut că încă din 2011, 15% dintre români spuneau că se simt singuri. Asta înseamnă cu mult înaintea pandemiei. Din păcate, România e una dintre țările cu cel mai ridicat nivel de singurătate din Europa, conform studiilor. Însă singurătatea e o problemă globală.

-Compatrioții mei ar spune că nu aveți dreptate, că nu suntem singuri, nu noi! Dar o să revenim la asta, de-a lungul discuției. Când v-am auzit vorbind de “ea”, mi-am amintit de filmul omonim al lui Spike Jonze. Vorbiți și despre el în cartea dvs. Dar ca să studiaţi tema “economia singurătăţii”, aţi “închiriat” un prieten la New York. Pentru români, pare o experienţă bizară. Cum a fost, sincer?

– E o experienţă bizară şi pentru o englezoaică, recunosc. În timp ce mă documentam, am descoperit că poţi închiria “prieteni”. Am găsit un site cu 600.000 de asemenea oferte. La New York, am închiriat, aşadar, o “prietenă”, pe nume Britney. Eram puţin îngrijorată, înainte să mă întâlnesc cu ea. Nu ştiam dacă sub umbrela “prieteniei” nu se ascundea altceva. Dar nu, oferta includea prietenie şi atât. Ne-am întâlnit la o cafenea, am băut cafea împreună, am mers la o librărie, ne-am uitat la cărţi… Am fost la un magazin, am probat pălării şi ochelari de soare… Fireşte, nu era acelaşi lucru ca atunci când ieşi cu o veche prietenă. Dar ştiţi cum e când cunoşti pe cineva şi simţi că sunteţi pe aceeaşi undă, că e o energie bună între voi. Asta am simţit eu atunci.

Ulterior, când am reflectat la experienţa avută, mi-am dat seama că era firesc să fie aşa. Fiindcă eu o plăteam, aşa că ea râdea la glumele mele şi mă făcea să mă simt cel mai interesant om din lume. Pentru 40 de dolari pe oră, îmi oferea asta. Dar a fost incredibil cât de repede aproape am uitat asta. Doar când am ajuns la magazin şi mi-a spus că mă costă 120 de dolari, mi-am amintit că era o tranzacţie. Am întrebat-o şi cine o angajează de obicei. Mă interesa să ştiu care sunt clienţii ei. Mi-a spus că, de obicei, oameni între 30 şi 40 de ani, angajaţi în domeniul financiar, tehologic, în consultanţă… Oameni cu program lung de muncă, mutaţi în Manhattan, care nu aveau un cerc de prieteni şi nici timp să-şi facă prieteni. Care nu aveau pe nimeni cu care să se plimbe prin parc sau cu care să bea o cafea. Aşa că o “închiriau” pe ea, fiindcă tânjeau după prietenie.

– O să reproduc un citat din cartea dv. Spuneţi aşa: “E un indiciu al vremurilor noastre că poţi comanda o ‘prietenă’ la fel de uşor cum poţi comanda un cheeseburger, pe telefon. Ceea ce numesc eu ‘economia singurătăţii’ a apărut ca să-i susţină şi, în unele cazuri să-i exploateze pe cei care se simt singuri. În secolul XX, care este secolul singurătăţii, tentaculele acesteia ajung mult mai departe.” Cât de departe, dnă Hertz?

– Mai ales acum, după pandemie, există ţări în care până la jumătate din populaţie e afectată. E cazul majorităţii ţărilor. Ceea ce poate fi surprinzător e că, în trecut, singurătatea era asociată aproape exclusiv cu persoanele în vârstă. Evident, aceasta e o problemă importantă. Privind statisticile, îmi dau seama că situaţia din România e similară cu cea din alte părţi. Şi în Marea Britanie, 2 din 5 pensionari spun că principala lor companie este televizorul sau un animal. Aşa că singurătatea la cei în vârstă e o problemă reală.

În Japonia, categoria de vârstă în care creşte cel mai repede numărul celor ajunşi la închisoare este cea a oamenilor de peste 65 de ani. De ce? Fiindcă ei comit intenţionat infracţiuni minore, precum furturi, ca să ajungă la închisoare şi să aibă parte de companie şi îngrijire. Deci ştiam despre singurătatea la oamenii în vârstă, chiar dacă asemenea poveşti m-au şocat. Însă nu eram deloc pregătită să descopăr că generaţia cu cei mai mulţi reprezentanţi care se simt singuri e generaţia tânără. Deci studenţii mei nu erau o excepţie. Tinerii de sub 35 de ani şi chiar cei sub 25 de ani sunt generaţia cea mai singură. Categoric, toţi suntem afectaţi, dar tinerii resimt asta cel mai tare.

– Vă rog să ne vorbiţi puţin mai mult despre povestea japoneză. La un moment dat, unul dintre subiecţi v-a spus: „La închisoare, sunt mereu oameni în jur şi nu mă simt singur.” Este un mediu pe care o doamnă de 78 de ani îl numeşte „o oază”. „O oază unde poţi vorbi cu mulţi oameni, un sanctuar care oferă nu doar companie, ci şi sprijin şi îngrijire”. Pentru publicul român şi poate şi pentru cel britanic, e ceva uluitor.

– Într-adevăr. Şi foarte impresionant. Şi totuşi, are sens, într-un fel. Fiindcă dacă analizezi datele şi vezi nivelul de singurătate printre cei în vârstă, îţi dai seama că unii oameni sunt vor cu atâta disperare companie, că sunt dispuşi să facă aproape orice pentru asta. În SUA, 60% dintre cei aflaţi în azilurile de bătrâni nu primesc deloc vizite. E o adevărată pată pe obrazul societăţii contemporane. Şi e ceva care continuă. Bătrânii sunt abandonaţi, se simt abandonaţi şi recurg la asemenea metode disperate. Desigur, Japonia e un caz extrem în privinţa a ce fac bătrânii ca să aibă companie, însă povestea singurătăţii la cei în vârstă e, din păcate, universală.

– Într-un alt pasaj, spuneţi aşa: „Tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, singuri şi căsătoriţi, bogaţi şi săraci… Peste tot în lume oamenii se simt singuri şi alienaţi. Suntem în mijlocul unei crize globale a singurătăţii. Niciunul dintre noi, nicăieri în lume, nu e imun”. Sunt convins că mulţi compatrioţi de-ai mei vor spune că exageraţi. Că nu există o asemenea criză. Crizele pot fi economice, legate de ceva material… Dar o criză a singurătăţii? E ceva imposibil de măsurat, cum ştiţi că e o criză?

– Într-adevăr, când vorbim de criză ne gândim la consecinţele eonomice, la consecinţele asupra sănătăţii, poate la consecinţele politice… Dar singurătatea le afectează pe toate trei. Ştim deja că singurătatea creează o povară uriaşă asupra economiei. Ştim că muncitorii care se simt singuri sunt mai puţin eficienţi. Mai puţin motivaţi. Mai dispuşi să-şi dea demisia. Cine nu are un prieten printre colegii de la muncă e de până la 7 ori mai puţin implicat în ce face. Şi ştim şi că, încă dinaintea pandemiei, 40% dintre angajaţii din lume se simţeau singuri. Deci ştim că singurătatea afectează economia. Ştim şi că singurătatea are şi un impact semnificativ asupra sănătăţii. Cred că e uşor să înţelegem că singurătatea ne afectează sănătatea mintală. Dacă te simţi singur, poţi să te simţi deprimat, neliniştit… Dar un lucru pe care oamenii îl conştientizează mai puţin este impactul singurătăţii asupra sănătăţii noastre fizice.

–  Spuneţi aşa: „Nu e doar o criză la nivel mental. E o criză care ne îmbolnăveşte fizic. Studiile arată că singurătatea ne afectează mai rău sănătatea decât o face lipsa de mişcare. E la fel de dăunătoare ca alcoolismul şi de două ori mai dăunătoare ca obezitatea. Statistic vorbind, singurătatea e echivalentul a 15 ţigări fumate zilnic. Şi nu depinde de cât câştigăm, de vârsta, sexul sau naţionalitatea noastră”. E chiar atât de rău?

– Da, este. Ştim că, dacă te simţi singur, ai cu 30% mai multe şanse să te îmbolnăveşti de inimă. Şi ai cu 64% mai multe şanse să faci demenţă şi cu 24% mai multe şanse să faci atac cerebral. Deci da, e chiar atât de rău. Şi de ce? Fiindcă noi suntem, structural, fiinţe sociale. Suntem „programaţi” să nu trăim singuri. Dacă ne gândim la trecut, la vânătorii-culegători preistorici, totul se făcea în grup, era ceva esenţial ca să supravieţuieşti. Aveai nevoie de cei din jur ca să lupţi cu invadatorii sau prădătorii. Aşa că să fii singur era ceva periculos. Aşa că, de-a lungul evoluţiei, s-a ajuns ca, atunci când ne simţim singuri, corpul să dea alarma. Să trimită un semnal fizic, care să ajungă la creier. Aşadar, nivelul de stres, nivelul cortizolului, se face simţit în sânge, ne creşte pulsul, ne creşte tensiunea… Toate acestea îi semnalizează corpului să nu fie singur, să nu se simtă singur. Problema e că, în viaţa de azi, ignorăm acest semnal şi rămânem singuri.

Deci suntem într-o prelungită stare de alertă maximă. E ca atunci când conduci o maşină în viteza întâi. E bine pe termen scurt, dar pentru motor e foarte rău  dacă mergi doar aşa. Exact asta e ce face singurătatea la nivelul corpului nostru. Ne menţine permanent în starea de alertă maximă, ceea ce nu e bine deloc. Aşa că da, e, probabil, cea mai mare problemă de sănătate despre care nu discutăm.

– Unul dintre compatrioţii mei ar putea spune cam aşa… „Nu sunt de acord cu acest punct de vedere. Eu plutesc în oceanul meu de linişte şi tăcere. Îmi place să fiu singur. E ceva bun pentru sănătatea mea.” E un posibil citat. Ce i-aţi răspunde ?

– Aş spune că e o întrebare grozavă. Fiindcă semnalează o distincţie importantă pe care trebuie s-o facem. Distincţia între „a sta singur” şi  „a te simţi singur”.  Să stai singur e, deseori, ceva pozitiv. Eu sunt scriitoare şi îmi place să petrec timp singură. Să stau în linişte, să citesc, să scriu, să mă gândesc. Dar să te simţi singur înseamnă să tânjeşti după companie, după legături cu oamenii şi să nu ai parte de ele. Să te simţi singur înseamnă să nu simţi apartenenţa, să simţi că nu eşti văzut sau auzit. Să te simţi deconectat, departe de prieteni sau familie. Dar şi de guvernul tău, de statul tău, de angajatorul tău. Singurătatea e, aşadar, această stare rea, cu consecinţe negative. Pe de altă parte, să alegi să stai singur te poate face să te simţi puternic şi susţin asta. Poţi să spui „Acum vreau să fac lucruri singur”. Aşa ceva e un lucru pozitiv.

–  Vorbiţi şi despre politică și spuneţi aşa: „Singurătatea e şi o criză politică. Ea hrăneşte diviziunile şi extremismul, în SUA, Europa și pe tot globul. Singurătatea şi populismul de dreapta sunt tovarăşi de rele”. Puteţi nuanţa puţin această afirmaţie? E un subiect foate interesant, cel al singurătăţii care alimentează populismul.

– Da… Cum spuneam la începutul discuţiei noastre, unul dintre motivele pentru care am decis să aprofundez tema singurătăţii a fost studiul meu despre ascensiunea pe glob a populismului de dreapta. Voiam să văd de ce, dintr-odată, lideri ca Trump, Salvini sau Le Pen au devenit atât de populari. Voiam să ştiu dacă din motive economice, din motive tehnologice sau din alte cauze. Aşa că am intervievat oameni care i-au votat pe aceşti politicieni. Iar când am adunat poveştile lor, un lucru care apărea foarte des era cât de singuri se simţeau aceşti oameni. Simţeau că nu au prieteni, că nu au pe nimeni pe care să se poată baza, la nevoie, dar şi singuri fiindcă simţeau că nu-i vede nimeni. Că nu-i aude nimeni. Se simţeau profund alienaţi de conducerea tradiţională. Aceste grupuri sunt cele pe care populiştii de dreapta, dar şi de stânga le-au avut ca ţintă, „înarmând” comunităţile. Gândiţi-vă la mitingurile lui Trump, unde toţi purtau pălării roşii şi scandau acelaşi slogan, într-un fel de frenezie colectivă. Sau gîndiţi-vă că, deseori, politicienii populişti folosesc limbajul familiei. Sau spun lucruri ca „Voi sunteţi cei uitaţi, dar eu vă văd şi vă aud.”

Pentru cei care nu se simt văzuţi şi auziţi, pentru cei care nu au deloc senzaţia de apartenenţă, e un mesaj foarte atrăgător. Mai ales fiindcă ştim că oamenii singuri percep diferit lumea. Diferit faţă de ceilalţi. Să vă explic ce spun?

– Da, fiindcă definiţia singurătăţii e una complexă. Cititorul descoperă asta în toată cartea dvs, o carte extraordinară. Însă singurătatea trebuie definită. Altfel… Cum să spun? Nu va aprinde nicio luminiţă în rândurile publicului meu, de exemplu. Oamenii vor spune că singurătatea nu e ceva aşa important. „Cum mă puteţi convinge că e o problemă gravă? Nu voi accepta niciodată cuvântul ‘singurătate’ drept un cuvânt serios.” Am încheiat ce ar putea spune un spectator virtual.

– În România aveţi spectatori virtuali foarte provocatori! Aşadar… Poate nu vă recunoaşteţi drept cineva care se simte singur. Deşi există şanse să fi trăit asemenea episoade. Dacă o parte din populaţie a simţit aşa ceva, e posibil să fiţi printre cei care au simţit singurătatea în mod „tradiţional”.

Poate aţi simţit că nu aveţi la cine să apelaţi la nevoie. Poate v-aţi simţit, mai ales în timpul pandemiei, foarte izolat. N-aţi putut vedea oameni şi poate v-aţi simţit singur şi v-a durut asta. E o latură a singurătăţii pe care o cunosc mulţi oameni. Poate aţi avut această experienţă. Știu că deseori lumea se ferește să vorbească despre asta, dar dacă ați simțit așa ceva, poate vă ajută să știți că n-ați fost singurul. Circa jumătate din populația lumii s-a simțit, probabil, așa. Însă există și un alt element al singurătății. Sentimentul că nu ai nicio legătură cu ceilalți. Că nu ai nicio legătură cu liderii tăi politici cu colegii tăi de muncă sau cu angajatorul tău. Poate ați avut această experiență. Şi asta e tot singurătate. Poate nu e o definiţie tradiţională, dar e, categoric, acelaşi lucru.

– Dnă Hertz, dacă cineva e implicat într-o relaţie toxică, nefericită, dacă se simte, conform titlului unui cântec celebru, „Alone Together”, („Singur lângă celălalt”), e un tip de singurătate despre care merită să scrii? Care merită studiată?

–  În multe privinţe, nu există singurătate mai mare decât cea dintr-o relaţie nereuşită. Să fii parte dintr-o asemenea relaţie sau, mai rău, dintr-una abuzivă, te poate face să te simţi incredibil de singur. Fiindcă, revin, nu ţi se satisface nevoia de legătură umană. Şi apare acel sentiment că nu eşti văzut sau ascultat tu, cel care eşti cu adevărat. Este un mit că trebuie să fii singur ca să te simţi singur. Dacă trăieşti singur, probabilitatea să te simţi singur e mai mare. Dar poţi să te simţi singur şi ca parte a unei relaţii nereuşite, în cadrul unei familii, în mijlocul mulţimii, în oraşe. Oraşele pot fi locuri foarte singuratice, chiar dacă sunt pline de oameni.

– Poţi fi singur fără să-ţi dai seama de asta?

– Dacă poţi fi singur fără…

– Fără să ştii că eşti. Să zicem că eşti singur, dar nu conştientizezi asta. Şi continui să spui că nu eşti singur, dar, de fapt, eşti. E posibil aşa ceva?

– E o întrebare grozavă! Viaţa e definită deseori de poveştile pe care ni le spunem. Deci da, te poţi simţi… E posibil să existe oameni care să simtă că le e bine aşa, fără multe interacţiuni cu alţii. Să-şi spună că, de fapt, nu au nevoie de ceilalţi. Îmi pot închipui oameni care să se retragă în această „carapace”. De fapt, se ştie că oamenii singuri au tendinţa de a face asta. Şi ştim, pe baza cercetărilor, că oamenii singuri au o tendinţă mai pronunţată de a-i ţine pe ceilalţi la distanţă. Deci da, e posibil să nu ştim exact cum ne simţim.

Înregistrarea integrală, în secțiunea VIDEO