Romii, cultura supravieţuirii. În 8 aprilie, de Ziua Mondială a Romilor, câteva pagini de istorie

Romii şi cultura lor au supravieţuit mai mult de un mileniu. În Europa, se estimează că sunt 10-12 milioane, cei mai mulţi în România, Bulgaria, Rusia, Slovacia, Ungaria, Serbia, Spania şi Franţa, în Turcia aproximativ 2,75 milioane, în Statele Unite circa 1 milion, iar în Brazilia – 800 de mii. Numărul lor ar putea fi de fapt mult mai mare, mulţi romi evită să-şi declare etnia, pentru că oriunde s-au dus, nu au fost bine veniţi.

Limba a jucat un rol-cheie în continuitatea culturii rome, iar dansurile, portul tradiţional şi muzica lor – cântecele de jale şi baladele lungi – au inspirat ritmurile flamenco, borero sau de jazz sau au ajuns să facă carieră în toată lumea. De exemplu, Taraful Haiducilor, din satul Clejani, a cărui poveste a început în urmă cu 300 de ani, la marile curţi boiereşti, este acum un nume de răsunet pe scena mondială.

Unii recunosc că sunt romi, dar nu vorbesc limba şi sunt integraţi în aceeaşi cultură ca şi majoritarii. Alţii, fie se definesc încă prin vechile meserii ale strămoşilor, au portul specific, păstrează limba şi trăiesc sub bulibaşă, fie păstrează doar limba şi unele coduri tradiţionale. Între ei, unii au ocupaţii înventate în anii tranziţiei sau aflate dincolo de lege, iar problemele sociale grave şi prejudecăţile legate de aceasta etnie au făcut ca romii să fie adeseori priviţi ca cetăţeni de mâna a doua, în propria ţară sau în tările unde au imigrat, iar aceasta percepţie a dus la discriminare, excludere, izolare, respingere, violenţă, persecuţie.

Cântecul “Gelem, gelem” (Am călătorit, am călătorit), compus de Jarko Jovanovic şi cântat de Olivera Vuco în filmul iugoslav “Am întâlnit şi ţigani fericiţi”, a fost adoptat ca imn internaţional al romilor, la primul Congres al Romilor din 1971.

Instituţiile internaţionale atrag atenţia că romii din Europa centrală şi de est trăiesc într-o sărăcie de 10 ori mai mare decât a populaţiilor majoritare din regiune, iar speranţa de viaţă în rândurile etniei e cu 10-15 ani mai mică decât a est-europenilor. Implicatiile acestei situatii sunt subiect de discuţie la cele mai înalte niveluri şi apeluri la depăşirea prejudecăţilor şi combaterea sărăciei romilor au fost lansat de Banca Mondială, Comisia Europeană, Consiliul Europei şi chiar de miliardarul George Soros.

2015 a fost ultimul an din Deceniul de incluziune a romilor, o iniţiativă susţinută de Bulgaria, Croaţia, Cehia, Macedonia, România, Serbia, Muntenegru, Slovacia şi Ungaria, state cu minorități rome semnificative aflate în situaţii de excludere socială şi afectate de discriminare, iar proiectul multinaţional este destinat să îmbunătăţească în mod activ situaţia romilor, în privinţa educaţiei, ocupării forţei de muncă, a sănătăţii şi a condiţiilor de locuit. În acelaşi timp, elitele rome se străduiesc să traseze harta identităţii şi a sistemelor de valori care definesc etnia.

Romii din România

La recensământul din octombrie 2011, aproximativ 619.000 persoane şi-au asumat apartenenţa etnică de romi, dar, conform datelor detinute de Centrului Naţional de Cultură a Romilor – Romano Kher (CNCR-RK), numărul romilor ar fi de cel puţin 1.200.000 de persoane, iar alte estimari vorbesc chiar de o populaţie de romi de peste 2 milioane şi jumatate de persoane. Romii se tem în continuare să-şi recunoască oficial etnia, iar principala cauză ţine de modul, în esenţă discriminatoriu, de a ne raporta la ei şi la problemele lor sociale, care au dus şi la plecarea lor în masă spre alte ţări europene.

Exista mai multe grupări semnificative: ţiganii de vatră, ursarii, şătrarii, cărămidarii, lingurarii, argintarii, cocalarii, căldărarii, rudarii, iar unii se autonumesc chiar „ţigani de mătase”.

Conform unor statistici din 2014 ale Băncii Mondiale, 84 % din populaţia romă se află la limita sărăciei, iar nouă din zece au o situaţie materială precară. Rata de ocupare a forţei de muncă este de 30 la sută, doar zece la sută dintre romi au avut constant un loc de muncă în ultimii doi ani şi deşi 50 % afirmă că lucrează pe cont propriu, în realitate, 90 la sută dintre aceştia lucrează la negru.

Mortalitatea infantilă este de aproape de patru ori mai ridicata decât media pe ţară, mai mult de jumatate dintre gospodariile lor nu au wc în înteriorul casei, iar mulţi nu au acte oficiale şi nu pot beneficia de ajutoarele şi de programele sociale. La 16 ani, numai 29 la sută din băieţii romi şi 18 la sută din fete mai sunt la şcoală. Un sfert dintre romi nu ştiu să scrie şi nici să citească.

Între 5 şi 10% din romi ţin obiceiul căsătoriei timpurii, fetele se căsătoresc uneori chiar şi la 11-12 ani, ceea ce duce la numeroase complicatii la naştere. Raportul Băncii Mondiale se bazează pe date din Studiul Regional privind Situatia Romilor (SRR) realizat în 2011 de ONU, prin Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Banca Mondială şi Comisia Europeană.

Dincolo de aderarea formală la principii generale, contează măsurile concrete, iar guvernele, ONG-urile şi asociaţiile pentru apărarea drepturilor omului care au vorbit mereu limbi diferite şi uneori contradictorii, încearcă acum realizarea unui progres decisiv. În prezent, Uniunea Europeana şi Guvernul României finanţează în comun şase proiecte strategice naţionale care ţintesc în general excluderea socială şi abandonul şcolar, iar responsabilă pentru coordonarea activităţilor legate de Deceniul de incluziune a romilor este Agenţia Naţională pentru Romi (ANR), structura în cadrul administraţiei centrale.

În 14 ianuarie 2015, a fost adoptată, Strategia de incluziune a cetăţenilor români aparţinând minorităţii rome pentru perioada 2015-2020, document, aprobat prin Hotărâre de Guvern, care include recomandările europene privind incluziunea romilor şi este în concordanţă cu strategiile aprobate anterior în acest domeniu.

8 aprilie – Ziua Internaţională a Romilor

Este marcată din anul 1990, la decizia celui de al patrulea Congres Mondial al Romilor desfăşurat la Serock, în Polonia.

Şi, tot la primul Congres al Romilor din 1971, a fost reconfirmat şi steagul internaţional al romilor. Jumătatea de jos verde – simbol al câmpurilor înverzite şi jumătatea de sus albastră – simbol al cerului senin, iar la mijloc o roată, denumita chakra, simbolizând soarta şi succesiunea vieţilor, dar şi nomadismul, în relaţie cu spaţiul originar al Indiei. Tot atunci, majoritatea participanţilor a decis, cuvântul rom urma să fie preferat oricăror altora cu care era numită etnia. (În limba romani, cuvântul „rom” înseamnă „om, bărbat, soţ”).

De unele popoare, romii au fost numiţi în funcţie de caracteristici sociale sau fizice. De exemplu, belgienii şi olandezii i-au considerat „lipsiţi de sentimentul religios” şi le-au dat numele de „getoufte heiden” (“păgâni botezaţi”), în Serbia sunt numiţi „karavalahi” , adică “valahi negri”, “români negri”, iar spaniolii, portughezii şi englezii au crezut că etnia venea din Egipt şi le-au dat numele de „gitano” sau „gypsy”. Foarte răspândit, termenul „ţigan”a ajuns să fie utilizată şi în Germania, Italia şi Ungaria. Germanii îi numesc „zigeuner”, italienii „zingaro”, lituanienii „ciganas”, ruşii „ţâghan” sau „ţehan”, sârbii „ciganin” etc.

În 8 aprilie 2002, jubileul milenar a sărbătorit 1.000 de ani de atestare a romilor în Europa şi cu acest prilej unic, în multe ţări de pe toate continentele s-a desfaşurat Ceremonia Râului. În fiecare an, lumânări aprinse şi flori sunt aruncate pe ape, în memoria strămoşilor romi şi gânduri de recunoştinţă se indreapta către personalităţile istoriei romilor care au contribuit la lupta pentru drepturi civice şi emancipare.

În 2006, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 66/2006 pentru consacrarea zilei de 8 aprilie ca “Sărbătoarea etniei romilor din România”.

Cine sunt romii?

Despre locul lor de origine există mai multe teorii: unii specialişti spun că romii ar proveni din Egipt, în timp ce alţii avansează ipoteza venirii lor, în mai multe valuri, din provincia indiană Punjab în urmă cu cel puţin 1.000 de ani. Istoricii cred că majoritatea romilor au pornit spre Europa din cauza ciumei, a discriminării castei lor, deşi nu se cunoaşte exact ce loc ocupau în societate, sau după invazia turcilor şi răspândirea islamului în regiunea Indiei, începând cu secolul XI. Drept argument, limba rromani (romani sau rromanes), care face parte din familia de limbi indo-europene, fiind similară cu hindi. De altfel chiar romii şi-au declarat, de mult timp, legaturile de sânge cu indienii, invocând existenţa unor cuvinte din sanskrită, în limba şi portul lor specific.

Prima atestare documentară a comunităţilor de romi datează din anul 1068, în Imperiului Bizantin, de unde au pătruns în sud-estul şi centrul Europei şi în nordul Africii. Migraţia masivă a romilor în Europa a început însă în secolul XIV, odată cu cucerirea de către turci a portului grecesc Gallipoli. În secolul XV, au pătruns Europa de Vest, mai ales în peninsula Iberică, iar din secolul XIX, în cele două Americi.

Pe la 1500, când numărul imigranţilor creştea continuu, localnicii nu mai voiau sau nu mai aveau cu ce să-i ajute pe pelerini, iar Biserica se împotrivea vrăjitoriei şi prezicătorilor, cu care erau asociaţi frecvent romii. Astfel, când Dieta Sfântului Imperiu Roman a dezbătut problema romilor, în 1497, s-a spus că romii sunt spioni în slujba turcilor şi în ţările germane s-au organizat “vânători de ţigani”, pentru uciderea tuturor celor prinşi. Apoi, legile germane au fost preluate de toată lumea, fiind vizaţi în special nomazii, şi mulţi romi au pornit spre est, pentru a scăpa de spânzurătoare sau expulzare (în Anglia), însemnare cu fierul roşu şi capete rase (în Franţa) sau de tăierea urechilor (în Moravia şi Boemia). Unii istorici considera ca acesta a fost primul genocid al ţiganilor.

În Evul Mediu, în Imperiul Bizantin, în Imperiul Otoman şi în ţările slave de la sudul Dunării, romii au fost secole întregi robi, au trecut prin procese de asimilare şi au adoptat viaţa sedentară, cultura scrisă, limbile şi religiile popoarelor lângă care au trăit.

Din cauza modului lor de viaţă, a culorii pielii, a limbii şi obiceiurilor, romii au fost ţinta urii care a culminat în secolul XX cu deportarea şi uciderea în masă prin politica de genocid a celui de-al Treilea Reich. În total, în jur de 2 milioane de romi au murit, în urma deportărilor forţate, a înfometării şi abuzurilor, iar alături de evrei, romii au fost prădaţi, lipsiţi de bunuri şi de aur şi trimişi în lagărele de concentrare de la Birkenau şi Auschwitz. Şi după război, romii au rămas o populaţie oprimată, în special în fosta URSS, îar în între anii 1971-1991, în Cehoslovacia, se estimează că peste 90 de mii de femei rome au fost sterilizate forţat, pentru a limita creşterea populaţiei de această etnie.

Din cauza izolării, mulţi romi nu au avut slujbe stabile şi o casă, nu au beneficiat de servicii sociale sau de sănătate, iar copiii lor nu au mers la şcoală. Rezultatul, săracie, boli şi infracţionalitate, pentru care romii au rămas o etnie ostracizată.

Cum au ajuns romii în Principatele Române ?

Nicolae Iorga, ca şi alţi istorici, face referire la faptul că ţiganii au venit în Principatele Române odată cu invazia mongolă din 1241-1242. În timpul războaielor cu tătarii, prizonierii erau transformaţi în sclavi, iar la venirea romilor pe pământurile româneşti aceştia au fost trataţi în acelaşi mod ca inamicii tătari. Romii au fost făcuţi sclavi şi, fiind buni meşteşugari, aveau o mare valoare economică.

Cea mai timpurie atestare documentară datează din 1385, într-un act emis de domnul Ţării Româneşti Dan I, care dăruieşte Mănăstirii Tismana mai multe posesiuni, printre care şi 40 de sălaşe de ţigani.

În Moldova, romii sunt amintiţi prima dată în 1428, când Alexandru cel Bun dăruieşte Mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari. De asemenea, mai sunt amintiţi ţiganii Mănăstirilor Vîşnevăţ (1429) şi Moldoviţa (1434).

Ţiganii ocupau treapta cea mai de jos a societăţii, dar prin meseriile practicate aveau un rol important în economie, fie că erau robi domneşti, mănăstireşti sau boiereşti. După anul 1600, documentele oficiale folosesc termenul „rob”, dar în general cuvântul „ţigan” însemna sclav. Se puteau căsători doar cu consimţământul stăpânului, iar dacă cei doi aveau stăpâni diferiţi, consimţământul ambilor stăpâni era necesar şi dacă robii se căsătoreau fără consimţământul stăpânilor, ei erau despărţiţi şi copiii lor împărţiţi între stăpâni. Abia în secolul XVIII căsătoria a fost declarată indisolubilă, iar stăpânii nu au mai avut dreptul să despartă familiile. Un român care se căsătorea cu o ţigancă devenea şi el sclav. Un rob „iertat”, în unele cazuri excepţionale de stăpânul său, devenea „român” sau om liber. Odată eliberat, fostul sclav avea drepturi ca orice alt om liber. Singurul drept al unui sclav era cel la viaţă.

Codul penal din Muntenia, din 1818, stabilea că „Toţi ţiganii sunt născuţi robi” şi „ţiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”. Romii din Principate au fost catalogaţi, până spre mijlocul secolului XIX, ca „bunuri agricole însufleţite”, puteau fi tranzacţionaţi sau lăsaţi moştenire, fără ca aceste lucruri să fie reglementate juridic.

În Transilvania, cu excepţia zonelor ajunse temporar sub stăpânirea voievozilor munteni sau moldoveni, statutul romilor a fost mai bun. Ei au devenit iobagi ai coroanei în anii 1400, statutul fiind menţinut şi după ce Transilvania a devenit principat autonom sub stăpânire otomană, plăteau o sumă mai mică decât populaţia sedentară şi aveau dreptul de a umbla prin ţară şi de a poposi pe pământurile coroanei. Cetele de romi erau autonome, nu aveau obligaţii militare, iar coroana era tolerantă faţă de neapartenenţa lor la religia creştină. În secolul XV, în Transilvania s-a creat chiar şi un voievodat al romilor, condus de un nobil voievod. Cu timpul, romii au renunţat la stilul nomad de viaţă pentru ca Imperiului Habsburgic a dus o politică de sedentarizare şi asimilare a romilor.

Cele trei mari „ţigănii”

Cea mai mare era “ţigănia domnească”. Erau robii care aparţineau domnitorului ţării şi soţiei acestuia, toţi romii din ţară care nu aveau un stăpân aparţineau domnului şi cei care veneau din alte ţări.

Aurarii sau rudarii erau cei mai numeroşi dintre robii domneşti şi plăteau domnului o anumită cantitate de aur scoasă din râuri. Ei sunt atestaţi pentru prima dată în anul 1620 în Ţara Românească. În Transilvania se numeau băieşi, pentru că scoteau aurul din pietrele munţilor, din locurile numite băi.

După epuizarea resurselor de nisip aurifer, aceasta ocupaţie a dispărut, iar romii aurari au început să prelucreze lemnul şi să confecţioneze vase şi linguri, primind astfel denumirea de lingurari. Ei depindeau în continuare de domn şi obişnuiau să se aşeze prin locurile împădurite, cu copaci buni, din care îşi lucrau obiectele casnice. O parte dintre ei, prin secolul XIX, au început să facă şi cărămizi, primind denumirea de cărămidari.

O altă categorie o reprezentau netoţii, care duceau un mod de viaţă sălbatic şi care trăiau din hoţii.

Lăeşii erau de meserie fierari şi erau chemaţi adesea de către domn şi boieri pentru a le face unelte şi arme.

Căldărarii prelucrau arama şi confecţioneau vase de bucătărie, cazane pentru ţuică etc.

Pieptănarii confecţionau piepteni din oase.

Zlătarii sau inelarii confecţionau bijuterii din aur şi argint.

Ursarii purtau prin sate şi mahalalele târgurilor urşi îmblânziţi. Erau nomazi şi locuiau în corturi, creştereau catâri şi confecţionau ciururilor şi obiecte mărunte din metal.

Spoitorii se ocupă cu cositoritul căldărilor făcute de căldărari.

Geambaşii vindeau, cumpărau sau furau cai.

Lăutarii cântau la curţile boierilor şi în crâşme.

Clopotarii confecţionau clopote pentru biserici şi tot ei le şi trăgeau.

Florăresele şi lustragiii de ghete erau meseriaşi romi ce aveau să apără mai târziu.

Robii romi care aparţineau mănăstirilor, bisericilor, schiturilor formau ţigănia mănăstirească şi se ocupau cu treburile mărunte de la mănăstire şi cu lucrarea moşiilor.

Ţigănia boierească îi cuprindea pe robii aflaţi în proprietatea boierilor. Erau ţiganii de curte (slujnicele sau feciorii din casă, bucătăresele, spălătoresele, cusătoresele, pitarii, sacagiii, vizitiii, birjarii, cizmarii, lăutarii), ţiganii de ogor, argaţii, îngrijitorii şi crescătorii de animale: văcari, porcari, bivolari, herghelegii, găinărese etc. Robii de la curte erau conduşi de către un vătaf rom, care era răspunzător faţă de stăpân.

600 de ani de robie

Secolul XIX aduce în viaţa politică a Principatelor Române o avalanşă de proiecte legislative pentru rezolvarea „problemei ţigăneşti”, care au dus în cele din urmă la dezrobirea ţiganilor.

În 22 decembrie 1855, Adunarea Obştească a Moldovei şi domnitorul Grigore Al. Ghica au adoptat Legea pentru desfiinţarea robiei şi regularizarea despăgubirii şi trecerea emancipaţilor la dare către stat. Ţiganii erau eliberaţi din robie, căpătau drept de strămutare de pe o moşie pe alta, iar despăgubirea proprietarilor se fixa la 8-4 galbeni de persoană, în funcţie de categorii – lingurari, respectiv lăieşii. „Invalizii şi sugarii” erau exceptaţi de la despăgubire.

La 20 februarie 1856, a fost adoptată Legiuirea pentru emanciparea romilor din Principatul Ţării Româneşti, prin care era desfiinţată robia. O populaţie de 250.000 de romi şi-a câştigat statutul de oameni liberi, iar proprietarilor de ţigani li s-a acordat o despăgubire de zece galbeni pentru fiecare ţigan.

După votarea celor două legi, mulţi boieri şi-au eliberat robii fără să pretindă despăgubiri de la stat, dezrobirea ţiganilor fiind prima mare reformă socială a principatelor. După eliberare, un număr mare de romi au părăsit ţara, plecând înspre ţările vecine, iar de acolo în vestul Europei şi în cele din urmă în America.

Pământuri nu le-au fost însă niciodată atribuite romilor, iar autorităţile vremii nu au reuşit să realizeze, cum era prevăzut, sedentarizarea şi transformarea în agricultori a romilor. O parte a romilor a continuat să practice meşteşugurile tradiţionale, unii s-au integrat în comunităţile săteşti, s-au instalat la periferia satelor sau oraşelor, iar alţii au rămas nomazi.

Deportarea

La recensământul făcut în România în 1930 peste un sfert de milion de de oameni, sau 1,5% din populaţia ţării, s-au declarat ţigani. Lua atunci naştere conceptul “problema ţigănească”, care a constituit fundalul deportării celor 25 de mii de romi din România, oficial, nu cu o motivaţie rasista, ci una de natură socială.

În 1942, ordinul Mareşalului Antonescu a fost clar: „Toţi ţiganii nomazi, acei cari nu-şi pot justifica existenţa şi acei cu condamnări, vor fi adunaţi prin grija organelor Jandarmeriei şi trimişi pâna la 1 noiembrie a.c. în Transnistria”. La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, doar 6.000 de deportaţi s-au întors în România, unde au încercat să-şi refacă viaţa, deşi comunităţile lor fuseseră distruse.

În 1999 în urma unui lobby al organizaţiile rome, Guvernul Germaniei a acceptat să acorde victimelor rome ale Holocaustului ajutoare umanitare. Din cele 2.864 de dosare din România, au fost acceptate doar 1.324. Fiecare beneficiar a primit 1.000 de mărci, adica 411 euro la acea vreme. In total, s-au acordat 544.164 euro.

Pe 16 februarie 1999, guvernul Germaniei a decis înfiinţarea Fundaţiei Memorie, responsabilitate şi viitor, căreia i-a fost dat să gestioneze 2,56 miliarde de euro, bani cu care sa fie despăgubiţi romii din întreaga lume şi celelalte categorii de victime ale Holocaustului (homosexuali, persoane cu handicap, membrii ai cultelor religioase) în afara de evrei, care au fost compensaţi separat. Pentru aceşti bani s-au primit peste 330 de mii de cereri din 80 de ţări ale lumii, din care 113.316 au fost aprobate. În Romania, Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM – cea care a gestionat programul) a primit în jur 5.500 de cereri de despăgubire din partea romilor, care au fost aprobate. Guvernul german a hotărât să acorde câte 7.700 de euro victimelor directe, câte 4.130 de euro urmaşilor acestora, 2.556 de euro persoanelor obligate să muncească în industrie şi câte 1.022 de euro celor din agricultura. In total, victimele Holocaustului rom şi urmaşii acestora au încasat circa 39 milioane de euro.

surse

bbc.co.uk

agerpres.ro