Arta marionetelor trece printr-o perioadă de renaștere

Este o producție impresionantă și onirică, cu un decor în Japonia rurală după cel de-al Doilea Război Mondial, și un alt triumf pentru arta păpușilor. Totoro însuși este uriaș și drăgălaș, cu o burtă rotundă enormă și un rânjet nebunesc atunci când își arată dinții. Există un păpușar întreg în interiorul limbii sale roz, plus încă trei sau patru în interiorul corpului său, ceea ce îți dă o idee despre mărimea sa. Printre celelalte marionete, printre care se numără insecte, găini și o capră zâmbitoare, se află un imens autobuz gonflabil cu pisici, plimbat în jurul scenei de păpușari îmbrăcați în negru, cu voaluri de apicultor, care se strecoară alături de actorii umani.

Aceasta este păpușăria din prezent: nu-i este rușine să-și arate activitatea așa cum Centrul Pompidou nu-i este jenă să-și arate țevăria. „Calul de război”, care a dat startul renașterii marionetelor în urmă cu 15 ani, a demonstrat puterea iluziei optice: dacă o marionetă este manipulată cu suficientă îndemânare și empatie, suntem captivați și convinși de vitalitatea ei și abia dacă observăm operatorii camuflați din spatele sau din interiorul ei. Un păpușar iscusit poate exprima nervozitatea, timiditatea și solemnitatea unui animal cu o mișcare de telecomandă a urechii sau cu o mișcare de sus în jos pentru a-i transmite respirația nervoasă.

Toți păpușarii contemporani sunt recunoscători „Calului de război” și, în special, Companiei Handspring Puppet din Africa de Sud, care a proiectat calul Joey pentru a fi atât de realist, pentru că a contribuit la aducerea artei lor în prim-planul conștiinței publice.

„A fost un punct de cotitură”, spune Ronnie le Drew, un păpușar veteran. „Și este minunat. A fost o luptă îndelungată pentru ca marionetele să obțină o independență pentru ele însele”. De la acea piesă (urmărită acum de șapte milioane de oameni), marionetele au devenit un element integrant într-o mulțime de producții teatrale.

De la copilul nelegitim din „Madame Butterfly” de Anthony Minghella la ENO, la bancherii malefici dintr-un „Sezon în Congo” de Joe Wright la Young Vic, și până la figura extraordinar de convingătoare a Micuței Amal, marioneta de 3,5 metri înălțime care a „mers” din Siria până în Europa în 2021, subliniind situația dificilă a refugiaților, arta marionetelor este vie și sănătoasă.

Adică, și marioneta de masă, și marioneta acționată cu tijă, și marioneta de tip Totoro cu operatori în interiorul ei, sunt vii și sănătoase. Dar, înainte de a ne bucura prea mult de renașterea marionetei, putem să ne gândim la celălalt tip de marionetă, vital și poate cel mai emoționant dintre toate, care este încă în pericol critic de dispariție? Aceasta este marioneta clasică.

De fapt, marioneta este poate cel mai încântător tip de păpușă dintre toate și necesită mai multă îndemânare pentru a fi manevrată decât cele cu tijă sau cele de masă sau cele de tip „om în picioare”, oricât de geniale ar fi acestea. Cei care urmăresc genul vă vor spune că producția din 2004 a spectacolului „Venus și Adonis” de la Little Angel Theatre din Islington și de la Other Place din Stratford, în colaborare cu RSC, a fost un alt moment de referință pentru marionete, deoarece a fost uimitor de emoționantă, nu numai pentru copii, ci și pentru adulți.

În Marea Britanie există doar cinci teatre de păpuși care au un pod de susținere a marionetelor deasupra scenei: Little Angel, Puppet Barge din Maida Vale, Norwich Puppet Theatre, Harlequin Puppet Theatre din Rhos-on-Sea, Țara Galilor, și Upfront Theatre de lângă Penrith.

Podul de la Little Angel este în totalitate scos din uz în acest moment. Toate spectacolele sale sunt operate în prezent de marionetiști vizibili.

Costă mai mult să organizezi un spectacol cu marionete, pentru că ai nevoie de mai mulți operatori și nu mulți oameni știu cum să o facă.

Într-o lume a CGI (grafică computerizată), este profund reconfortant să vezi ce se poate face prin mecanica ascunsă a marionetelor. Aceste abilități se transmit din familie în familie și, pentru a deveni bun în domeniu, trebuie să începi din copilărie, la fel ca atunci când cânți la violoncel.