Războiul tancurilor. De ce Occidentul este îngrijorat de înarmarea Ucrainei? Explicațiile unui expert

Redăm argumentele analistului dintr-un editorial publicat în The Spectator.

***

Cel mai important soldat ucrainean, generalul Valeri Zalujni, a declarat că, pentru a lansa o contraofensivă de succes, Occidentul va trebui să îi furnizeze încă 300 de tancuri. Aceasta este, bineînțeles, o poziție de negociere. Guvernul președintelui Volodimir Zelenski a fost foarte eficient în gestionarea aliaților occidentali: îi presează, le cere și îi face vinovați pentru ca aceștia să le ofere mai mult decât au intenționat. De fapt, el va primi mai multe tancuri, dacă nu chiar 300, acum că Berlinul a fost convins să își ridice obiecțiile. Ar putea reticența inițială a Germaniei să sugereze o schimbare de percepție asupra războiului? Cu siguranță a dezvăluit natura limitată a arsenalelor puterilor europene.

Țările NATO au furnizat deja tancuri. În luna aprilie a anului trecut, Cehia a deschis calea, trimițând T-72 modernizate din epoca sovietică, urmată de majoritatea celorlalte țări din fostul Pact de la Varșovia. Acest lucru avea sens, deoarece echipele ucrainene de tancuri și de întreținere erau deja familiarizate cu aceste modele. Mai multe se îndreaptă spre câmpul de luptă, dar controversa se referă acum la livrările de vehicule mai avansate construite în Occident. Decizia Marii Britanii de a trimite 14 tancuri Challenger 2 ar putea părea o picătură de apă în găleată, menită să ajute la împingerea unui Berlin reticent să trimită dacă nu câteva dintre propriile Leopard 2, cel puțin să își ridice obiecțiile față de alte țări, precum Polonia, Finlanda, Spania, Danemarca și Olanda, care fac acest lucru. (În calitate de țară producătoare a tancurilor, Germania are drept de veto asupra exportului acestora).

Leopard este un model foarte capabil și este cel mai utilizat tanc din Europa. Înarmat cu un tun principal de 120 mm, se poate deplasa cu peste 65 km/oră, în ciuda faptului că are un blindaj bun. Chiar dacă a intrat în serviciu în 1979, un program regulat de modernizări face ca acesta să fie încă un sistem serios de primă linie, capabil să țină piept tuturor omologilor săi ruși, cu excepția celor mai moderni. În orice caz, Moscova nu a fost dispusă până acum să scoată la înaintare cel mai recent tanc, T-14 Armata. Ministerul britanic al Apărării a sugerat că acest lucru ar putea fi din cauza faptului că „este puțin probabil ca comandanții să aibă încredere în acest vehicul în luptă”. Tancul Armata este în continuare predispus la defecțiuni: unul s-a defectat prima dată când a participat la o paradă în Piața Roșie.

În schimb, armata rusă este forțată să facă o razie în stocurile sale și să-și aprovizioneze rezerviștii mobilizați cu echipamente sovietice pe jumătate ruginite și la mâna a doua. Între timp, Ucraina are din ce în ce mai multe echipamente din secolul XXI, deși de o compoziție atât de variată și semi-aleatorie, încât ar face să plângă un logistician. De exemplu, în timp ce Challenger are și tunuri de 120 mm, tancurile din epoca sovietică pe care le folosește Ucraina au tunuri de 125 mm. Importanța Leopard este că ar putea oferi genul de capacitate ofensivă protejată și rapidă care ar putea permite Ucrainei să facă progrese chiar și în fața unei opoziții rusești dure.

În timpul străpungerii lor spectaculoase din septembrie, când forțele de pe frontul din Harkov au recucerit 12.000 de kilometri pătrați în mai puțin de o lună, ucrainenii înaintau adesea în vehicule de transport de trupe ușor blindate și chiar în camioane civile. Acest lucru a fost posibil deoarece rușii erau slab răspândiți și adesea fără sprijin. Un observator militar britanic a lăudat „spiritul de luptă” al ucrainenilor, dar a observat, de asemenea, că „dacă rușii ar fi fost mai numeroși, mai pregătiți, mai dispuși să stea și să lupte, pierderile ucrainenilor ar fi putut fi teribile” – deoarece nu aveau un blindaj adecvat.

Recent retrogradat, comandantul rus de teren, generalul Serghei Surovikin, era hotărât să se asigure că nu vor mai exista victorii ușoare ale ucrainenilor. El a trimis mai multe trupe pe linia frontului, a abandonat obiective ce nu puteau fi apărate, inclusiv orașul Herson, și a început să construiască mai multe linii defensive, în special în sudul teritoriilor ocupate. Înlocuitorul său, Valeri Gherasimov, este un ofițer de carieră în domeniul tancurilor și înțelege, de asemenea, importanța apărării în adâncime. Următoarea etapă a războiului va fi, probabil, o luptă de uzură dură.

Și aici intervin tancurile. Acestea sunt în continuare cea mai bună armă pentru a sparge o linie în inevitabila ofensivă de primăvară. Mai exact, Kievul crede că, dacă ar putea construi o brigadă de tancuri și vehicule de luptă de infanterie occidentale moderne, ar avea un vârf de lance capabil să străpungă apărarea rusă și să reprezinte o amenințare serioasă la adresa coridorului terestru strategic spre Crimeea.

Bineînțeles, există riscuri. Reticența Berlinului este în parte determinată de teama de ceea ce ar face Moscova cu simbolistica unui blitzkrieg condus de tancuri germane. În practică, însă, opțiunile lui Vladimir Putin pentru escaladare – un nou val de mobilizări, desfășurarea de recruți sau, deși puțin probabil, arme nucleare – sunt limitate și toate vin cu costuri politice serioase. La fel de îngrijorător este și riscul ca Ucraina să se întindă mai mult decât i-e plapuma. Un analist al Pentagonului mi-a spus cu îngrijorare că „ucrainenii devin prea încrezători și simt că trebuie să ne demonstreze că am făcut o investiție bună”. Ei ar putea sfârși prin a suferi pierderi serioase, forțându-i să ia o pauză pentru a se consolida în timpul sezonului de campanie electorală foarte important din această vară. „Există ceva în legătură cu tancurile care îi face pe oameni să se simtă invincibili”, a adăugat el.

Există cu siguranță un fel de cult al tancului. Rusia a pierdut 700 de tancuri în timpul atacului său inițial asupra Kievului în februarie și martie, în special în fața rachetelor antitanc americane Javelin și a rachetelor antitanc NLAW furnizate de Marea Britanie. Totuși, în mare măsură, acest lucru a fost din pricină că au fost desfășurate fără sprijinul infanteriei pentru a scoate la iveală potențiale ambuscade, sau fără putere aeriană pentru a suprima artileria inamică. Singure, tancurile sunt surprinzător de vulnerabile: în cele două războaie cecene ale Rusiei, tancurile neînsoțite au fost doborâte de o combinație de grenade, puști și, mai ales, de vopsea-spray. Un rebel a năvălit asupra vehiculului cu focuri de armă care au distras atenția echipajului; un al doilea a făcut o cursă îndrăzneață – uneori sinucigașă – pentru a stropi periscoapele cu vopsea; un al treilea a așteptat ca comandantul să deschidă trapa și a aruncat o grenadă.

De asemenea, pierderile grele suferite de Rusia în Ucraina au fost rezultatul unor greșeli tactice și al lipsei unui sprijin adecvat din partea infanteriei, mai degrabă decât, așa cum sugerau unele analize, semne că epoca tancurilor s-a încheiat. Într-adevăr, jumătate dintre cele pierdute fuseseră de fapt abandonate, uneori din cauza daunelor de luptă, dar mai des pur și simplu pentru că s-au defectat sau au rămas fără combustibil.

Dar, în realitate, acest monarh al câmpului de luptă este un fel de primadonă. Tancurile necesită cantități uriașe de combustibil – celebrul și însetatul Abrams M1 al SUA face 0,8 mile pe galon – și o întreținere periodică extinsă. Acest lucru necesită un sprijin logistic masiv. Justificarea Washingtonului pentru faptul că inițial nu a oferit o parte din stocul său de Abrams este, a declarat purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Sabrina Singh, „costul ridicat pe care l-ar presupune întreținerea unui Abrams – pur și simplu nu are sens să le oferim acest lucru ucrainenilor în acest moment”.

Cel puțin americanii au o flotă serioasă de tancuri, cu peste 2.500 de M1 Abrams și alte 3.700 în depozite. Unul dintre motivele pentru care cererea ucraineană s-a dovedit a fi problematică este gradul în care statele europene din NATO au permis ca flotele lor de tancuri să se degradeze de la sfârșitul Războiului Rece și de la războiul prost conceput împotriva terorismului. De ce să păstrăm aceste vehicule pregătite pentru acțiune când misiunile viitoare par a fi probabil limitate la misiuni în deșerturi și munți îndepărtați, împotriva insurgenților slab înarmați?

Challengers ale Marii Britanii nu au mers în Afganistan deoarece (așa cum au învățat dureros sovieticii în invazia lor în acel „mormânt al imperiilor”) terenul nu se potrivea cu adevărat tancurilor. De asemenea, tancul Leclerc al Franței a fluturat steagul în misiuni de menținere a păcii în Kosovo și Liban, dar nu a figurat în numeroasele sale intervenții în Africa. În 2011, olandezii chiar și-au vândut întreaga flotă de tancuri ca măsură de reducere a costurilor, pentru ca în 2015 să se răzgândească după anexarea Crimeei.

Marea Britanie are 227 de tancuri operaționale, Franța 222 și Germania 213. Toate cele trei au în continuare stocuri în depozit (152, 184 și, respectiv, 99), dar scoaterea de la naftalină nu este o sarcină ușoară. Potrivit șefului producătorului de armament Rheinmetall, tancurile germane recondiționate nu vor fi gata înainte de 2024. În schimb, Polonia, înainte de a începe să trimită tancuri în Ucraina, avea aproape o mie, inclusiv 249 de Leopard 2. Își poate permite să fie generoasă, deoarece elimină treptat Leopard-urile, comandând în schimb 250 de Abrams și 1.000 de Black Panther sud-coreene. Grecia, Spania și Turcia au toate mai multe Leopard-uri decât Germania.

Rușilor le va lua cel puțin un deceniu pentru a-și reconstitui forțele armate după măcelul pe care îl încasează în Ucraina. Și este puțin probabil ca Putin să se fi gândit vreodată serios să lupte direct cu NATO. Chiar și așa, din cauza anilor de neglijență, liderii europeni fictivi ai alianței au abdicat de la responsabilitățile lor. La fel cum noilor portavioane impresionante ale Marii Britanii le lipsește dotarea corespunzătoare de avioane, se bănuiește că membrii europeni ai NATO au avut fantezii cu privire la puterea militară, cumpărând suficiente tancuri pentru a da bine, dar nu și pentru a fi serioși.