Războiul a smuls-o din sânul familiei, i-a furat adolescenţa şi bucuria de a cânta la vioară. Povestea Iuliei, refugiată din Ucraina în România

Iulia a plecat din Ucraina spre România pe 28 februarie, impinsă de la spate de părintii ei. La Vama Isaccea o aştepta fratele ei, care studiază în România. Inima ei a rămas, însă, în satul românesc Erdec-Burnu din Ismail, unde părințîi au rămas să-și apere casă.

„Mama şi tata mi-au spus să plec mai repede, ca să fiu alături de fratele meu, în siguranţă. Tata nu pleacă pentru că nu vrea să lase casa şi mama nu pleacă fără tata. Am plecat cu două femei, care erau din satul meu şi ele mai aveau copii. Dar eu am 16 ani şi pot să trec şi singură să trec peste hotare”, povesteşte Iulia Gherghişan.

Iulia ne-a povestit că pe 24 februarie, clopotul bisericii a început să bată când înca nu se crăpase de ziua, iar directorul școlii unde invăţa le-a trimis mesaj tuturor părinților să-și țînă copiii acasă pentru că a început războiul.

„A a început războiul, să stăm acasă! La noi nimic nu se auzea, dar bătea un clopot la biserica și ne ascundeam. Stăteam acolo vreo ora, două. Apoi ieşeam, ne culcăm”, mărturiseşte adolescență.

Ține legătură cu profesorii din sat, care îi trimit în continuare teme pe whatsApp. Anul asta ar fi trebuit să susțină examenul de absolvire, dar războiul i-a furat și acest privilegiu. Despărtirea de familie însă o doare cel mai tare.

„Mi-e dor de părinții mei care au rămas acolo, suntem departe unul de altul. Și nu ne putem vedea. Vreau să ne vedem aici împreună, toți, cu toată familia”, mai spune tânăra.

Tatăl ei este profesor de fizică la şcoala din sat, iar mama lucrează la librărie. Până acum două săptămâni, Iulia mergea în turnee cu Ansamblul Folcoric „Dor Basarabean” din sat şi cânta la vioară. În grabă ei de a fugi din calea războiului, Iulia şi-a uitat vioara acasă. A primit alta, nouă, în România, de la Casă de Cultură a Studenților din București. „Sunt fericită de această donaţie”, mărturiseşte Iulia.