Pustietatea sinistră a „Zonei 51” din Marea Britanie. Ce experimente au avut loc la Orford Ness

Orford Ness este versiunea britanică a Zonei 51. Deși este abandonată acum, cu baza sa de cercetare încă secretă și o bună parte din pământul său prea periculos pentru a fi parcurs, trecutul acestui loc continuă să influențeze prezentul și viitorul țării.

Ultimul loc top-secret din Orford Ness este situat pe o fâșie de pământ de 160km la nord-est de Londra, pe coasta Suffolk. Drumurile șerpuitoare de țară care te duc acolo îl fac să pară mult mai îndepărtat. Când ajungi după o călătorie lungă cu mașina, este imposibil să nu privești acoperișurile triangulare ale laboratoarelor căzute în paragină, care aliniază linia orizontului. Totul, cu excepția acoperișelor, este ascuns după un perete enorm de pământ, care zădărnicește privirile trecătorilor curioși, protejând de asemenea locul împotriva mării.

Râul Orford separă laboratoarele de uscat, iar pe parcursul ultimilor 100 de ani sau mai mult, vizitatorii l-au traversat cu feribotul.

Într-o direcție, mlaștinile converg într-un mal enorm, unde carcasele armelor nucleare se rotesc pe benzile rulante dintr-un laborator imens, centrifug, pentru testarea siguranței lor. În altă direcție, se află o clădire mare, ca un buncăr, cu 12 antene înalte pentru telecomunicații înălțându-se deasupra sa. Asta e tot ce a rămas din suma enormă de 725 de milioane de dolari  –  potrivit valorii monetare din 2022 – iar radarul peste orizont Cobra Mist se pierde la rândul său în întinderea de cer albastru. Cupola albă a centralei nucleare din Sizewell este vizibilă la distanță.

Pe măsură ce ochii se obișnuiesc cu peisajul, observi mlaștini întretăiate de liniile stâlpilor de beton ai gardurilor de siguranță demolate. Pompe de benzină sufocate de cabluri. Transformatoare electrice invadate de vegetație.

Mai departe, dai peste expoziția Insulii secretelor din fosta cantină a ofițerilor din Primul Război Mondial.

Această linie de coastă este în întregime plină de istorie și mister; există istorii despre o invazie germană eșuată, și chiar despre observarea notorie a unui OZN, în vecinătatea pădurii Rendlesham, în 1985.

„Această coastă este misterioasă dintr-un oarecare motiv”, spune William Walters, profesor de politică la Departamentul de Științe Politice din Universitatea Carleton, Ottawa, care studiază de asemenea secretele de stat.

Acolo, captivat de peisajul care stimulează imaginația, este ușor să uiți că pe parcursul unei perioade semnificative din secolul XX, zona era un focar de activitate. Mlaștina sărată și pură conținea două hangare acoperite cândva cu rămășițele avioanelor Luftwaffe capturate sau doborâte înainte de a fi aduse la Ness pentru testare.

Există oameni care au murit acolo. Nu se poate vedea nici o piatră comemorativă în cinstea piloților de testare și savanților din Orford Ness care și-au sacrificat viețile într-o încercare disperată de a crea tehnologii de război performante. Acest loc poate păstra acum și alte secrete.

Orford Ness este un peisaj preistoric. Cel mai mare promontoriu stâncos acoperit cu vegetație din Europa se întinde pe o distanță de 16km de-a lungul coastei Suffolk, și găzduiește multe plante rare și animale nevertebrate. Mediul fragil este modelat și remodelat de puterea mării. Mlaștinele sunt mai tinere. Datează din secolul XII, au fost vizitate rar, și folosite pentru pășunatul oilor și vânătoare.

„Este un mediu unic, care a supraviețuit pentru că era inaccesibil, pustiu și uscat, și precum alte locuri nerentabile, nu merita să fie exploatat”, spune Emma Hay, consiliera de conservare a naturii din cadrul Fondului Național,  un fond de patrimoniu cu mai mult de cinci milioane de membri.

La zece ani după ce Frații Wright au zburat pentru prima dată în 1903, guvernul britanic a decis că Ness ar fi locul potrivit pentru o nouă instituție top-secretă, a cărei funcție va consta în descoperirea modalității celei mai potrivite în care să fie folosită o aeronavă într-un război. Lucrătorii chinezi au secat mlaștinile și au construit un dig, și au urmat 70 de ani de cercetări top-secrete după apariția Secțiunii de Armament Experimental al Forțelor Aeriene, în 1915. Istoria sa secretă se încheie în linii generale cu relocarea Laboratorului de Arme Nucleare în 1971 și cu închiderea neprevăzută a Cobra Mist-ului în 1973.

După ce a contribuit la dezvoltarea tehnologiilor utilizate pentru câștigarea celor două războaie mondiale și pentru descurajarea Uniunii Sovietice în timpul Războiului Rece, testamentul Orford Ness-ului încă are un impact asupra lumii de astăzi. Importanța sa este comparabilă cu cea a Zonei 51, locația top-secretă USAF (Forțele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii) din deșertul Nevada, care este folosită pentru dezvoltarea și testarea aeronavelor experimentale.

A fost de asemenea comparat cu Bletchley Park, centrul Forțelor Aliate de spargere a codurilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

„Uneori, avem printre vizitatori persoane care consideră că acest loc glorifică războiul și armele, dar noi le arătăm ce s-a întâmplat aici, nu ce este corect sau greșit”, spune Glen Pearce, managerul de operațiuni al Fondului Național din Orford Ness. „Adesea, le spun că telefonul mobil din mâinile lor sau ceasul smart de la încheieturi au fost probabil fabricate datorită muncii făcute aici.”

„Este important ca oamenii să înțeleagă ce s-a întâmplat în locuri ca Orford Ness și Bletchley Park și cât de important a fost asta”, spune Sue Black, o informaticiană britanică care a fost premiată cu OBE pentru campania sa de succes Saving Bletchley Park. „Încât să poată fi celebrate dedicația, munca dificilă și sacrificiul oamenilor care au muncit acolo, și contribuția lor pentru pace. Ne va ancora în realitate și ne va ajuta să realizăm ce este important pentru propriile noastre vieți.”

Orford Ness este parte a unei rețele de instituții care se întindea până în Australia, incluzând și Societatea Regală de Aeronautică din Farnborough, lângă Londra, și Centrul de Cercetare al Armelor Nucleare.

„Orford Ness era mai curând ca un parc de știință modern”, spune David Warren, un membru al Grupului Independent de Cercetări Orford Ness (Irgon), un grup mic de voluntari care sunt interesați de procesele militare care s-au desfășurat acolo.

Dar era un parc de științe diferit. Opera în baza unui sistem în funcție de necesitate. „Primeam o schiță generală a unei bucăți de rachetă”, spune un veteran sub condiția anonimatului. „Știam bineînțeles că era pentru testare, dar puteam ghici că urma să fie încărcată cu explozive puternice, dar nu știam nimic altceva, precum misiunea sa. Nu mi s-a spus niciodată nici măcar dacă funcționează.”

O parte din munca întreprinsă la Orford Ness era într-adevăr remarcabilă. În primele ore ale zilei de 17 iunie 1917, trei avioane din Orford Ness au decolat, unul dintre ele fiind echipat cu primele instrumente pentru zbor de noapte. Misiunea lor a fost să doboare primul tip de zeppelin german, conceput pentru a zbura suficient de sus, încât să evite tunurile britanice antiaeriene, și au avut succes. Ambarcațiunea enormă s-a prăbușit în flăcări la marginea Ness-ului.

Din anii 1920 până în 1960, când vremea era suficient de bună, Orford Ness era locația unde s-au desfășurat unele dintre cele mai importante teste din istorie, când bombe de toate dimensiunile au fost aruncate pe raza de acțiune de pe prundiș și mare. Au fost testate carcasele unora dintre cele mai mari arme din arsenalul britanic, inclusiv un Tallboy de 5.400kg, sau a unor bombe seismice, concepute de inginerul britanic faimos Barnes Wallis, și carcasa pentru Blue Danube, prima bombă nucleară britanică.

Îmbunătățirile rachetelor balistice, aduse de cercetările făcute la Orford Ness, cu siguranță au contribuit la reducerea duratei celui de-al Doilea Război Mondial, datorită campaniei de bombardament strategic a Aliaților. Știința rachetelor balistice, dezvoltată la Ness, a dus în mod indirect la dezvoltarea armelor smart utilizate în prezent.

Izolarea din Ordord Ness era vitală pentru a menține secretă utilizarea unei alte tehnologii revoluționare. Radarul nu era nou – din 1934, nemții îl foloseau pentru a spori acuratețea artileriei lor –, dar britanicii l-au folosit într-un mod cu desăvârșire nou.

Robert Alexander Watson era un inovator britanic al radarului. Pe 26 februarie 1935, lângă Daventry, în centrul Angliei, echipa sa a demonstrat că aeronavele puteau fi detactate de undele radio care ricoșau din ele. Munca lui la Orford Ness a pus această teorie în practică.

Experimentele la scară largă din iunie 1935 și succesul lor au dus la fondarea Chain Home, un lanț de stații radar de avertizare timpurie construite de RAF, care s-au dovedit a fi esențiale pentru învingerea Luftwaffe-ului în Bătălia Angliei.

Cercetările lui Irgon sugerează că Orford Ness a găzduit cel puțin trei sisteme diferite de radare peste orizont (OTH), care pot detecta țintele la distanțe mai mari decât radarul obișnuit. Primele două au fost utilizate pentru detectarea testelor nucleare.

Cobra Mist, al treilea sistem de acest fel, deținut de SUA și Marea Britanie, era primul sistem într-adevăr functional de acest fel din lume, iar munca a început prin construirea unui loc enorm în formă de scoică, împreună cu toate aeroanavele sale, la sfârșitul anilor 1960. De această dată, sarcina sa a constat în detectarea activității aeronavelor și rachetelor sovietice, la distanțe care atingeau extrema nordică a Rusiei. În 1972, când a intrat în funcțiune, a atras multă atenție din partea navelor sovietice de spionaj. După un singur an, a fost închis brusc, din cauza interferențelor fonice.

Testele desfășurate acolo au eșuat să identifice sursa interferențelor. Experimentele ulterioare au oferit niște dovezi că sursa zgomotelor este terestră, și nu putea fi exclusă posibilitatea ca aceasta să fie o contramăsură sovietică. Cauza zgomotelor rămâne necunoscută până în ziua de astăzi. În pofida dificultăților, interesul occidental în această tehnologie radar a reapărut din cauza tensiunilor din Rusia și China.

De asemenea, multe cercetări nucleare s-au desfășurat în această locație.

O bună parte din cercetările făcute la Orford Ness sunt secrete. Multe documente au fost distruse în urma unei inundații din 1947, și din cauza mareei din Marea Nordului în 1953. În seara de 31 ianuarie, un vânt puternic, combinat cu o maree de primăvară, a cauzat o inundație masivă de-a lungul Coastei de Est. Aproximativ 300 de persoane au decedat, 32.000 au fost evacuate, iar o suprafață de 1.609 km a litoralului a fost inundată. Furtuna a distrus un dig din Orford Ness, construit de muncitori chinezi, iar apele au inundat locul.

Ca și în alte locații top-secrete, veteranii Orford Ness-ului vorbesc adesea cu reticență despre munca lor, chiar și ani mai târziu.