Psihologul Gabriela Cosma: Atât impunerea limitelor în mod excesiv, cât și lipsa lor, pot avea efecte grave în evoluția și dezvoltarea copilului

Psihologul clinician Gabriela Cosma dă câteva sfaturi părinților pentru creșterea copiilor și o mai bună înțelegerea a celor mici.

Gabriela Cosma este psiholog clinician, absolventa a Facultatii de Psihologie si Stiintele Educatiei, Bucuresti. A urmat diverse cursuri si stagii postuniversitare, iar in prezent, colaboreaza cu Centrul Gifted Education, coordonator al proiectului INSPIR, program de mentorat dedicat tinerilor cu varste cuprinse intre 15 si 21 de ani.

Ce înseamnă limitarea excesivă a copilului, ce înseamnă evitarea barierelor?

Meseria de părinte este cea mai grea meserie din lume. Copilul la naștere nu vine cu un manual de utilizare, părintele nu primește un curs care să-l ajute. Majoritatea părinților își doresc să fie părinți buni și trăiesc cu frica inconștientă că nu fac sau nu oferă tot cei mai bun pentru copiii lor. Cei mai mulți părinți împrumută ceea ce au văzut la părinții lor sau opusul, conștient ori inconștient. La acestea se adaugă căutări aproape fără sfârșit pentru a afla informații și răspunsuri la întrebările lor, toate ducând în același punct – Oare sunt un părinte bun, oare am făcut tot ce puteam eu să fac pentru copilul meu? Încercând să răspundă la acestea, unii părinți adoptă un stil autoritar. Această abordare dă părintelui confortul că, dacă va deține controlul asupra copilului, nu are cum să greșească. Astfel, impune reguli copilului, iar din teama de a-i fi contestați algoritmii de gândire sau chiar autoritatea, nu oferă explicații, nu implică propriul copil în stabilirea regulilor.

De cealaltă parte sunt părinții cu un stil permisiv. Aceștia, din dorința ca propriul copil să aibă tot ce n-au avut ei, sau ca acesta să nu-l critice sau să-l judece că este un părinte rău, evită pe cât poate confruntările și lasă libertate excesivă copilului.

Este important ca un copil să aibă reguli, limitări, cu condiția ca el să le înțeleagă, să știe de ce sunt necesare, să le respecte chiar dacă de cele mai multe ori nu-i convin. Chiar dacă are o vârstă mică, regulile explicate cu un limbaj simplu vor fi înțelese.

Puteți da exemple concrete de limitări?

Ce înseamnă de fapt limitările? Există limitări bune și limitări rele, dacă le putem spune așa. Limitările bune feresc un copil de pericole, îi structurează gândirea și îl dezvoltă emoțional și social. Spre exemplu – rutina de dimineață impune anumite limitări copilului nelăsându-l să sară peste spălatul pe dinți sau “obligându-l” să se schimbe de pijamale. Rutinele în general sunt comportamente care ajută viitorii adulți să aibă o viață armonioasă fiind perseverenți în ceea ce fac.

O altă limitare bună este cea a strânsului jucăriilor/materialelor după fiecare activitate. Este important să învățăm copiii să fie responsabili de mici, pentru acțiunile lor și pentru consecințele acestora.

Pe de altă parte limitările rele vin să “rezolve” anumite frici ale părinților. Spre exemplu, copilului îi este interzis să facă o anumită activitate sau să meargă într-un anumit loc, din frica părintelui că i se va întâmpla ceva rău copilului (de exemplu, acesta nu are voie să taie cu foarfeca pentru că probabil se va răni). Într-adevăr este o limită fină, pe care părinții o sesizează ascultându-si intuiția, până la care este în regulă să exploreze copiii pentru ca ei să fie în siguranță.

Cum se manifestă un copil educat fără regula delimitărilor precise?

Din păcate, atât impunerea limitelor în mod excesiv, cât și lipsa lor, pot avea efecte grave în evoluția și dezvoltarea copilului.

În primul caz, impunerea excesivă a limitelor poate duce la anxietate crescută, stimă de sine foarte scăzută și chiar depresie. Un copil limitat poate fi comparat cu metafora puricelui antrenat. Un purice care a fost închis într-un borcan suficient de mult timp, va învăța să sară doar până sub gura borcanului pentru a nu se lovi de capac. Chiar și atunci când i se va deschide capacul, acest comportament se va păstra. Lui îi va fi frică să experimenteze dincolo de marginile borcanului, deși înainte de a fi închis, el sărea mult mai mult. Așa și un copil, supus în repetate rânduri unor limitărilor, el nu își va da voie să mai experimenteze, să cerceteze, să descopere, nu va mai fi curios.

În cel de-al doilea caz, lipsa limitărilor poate duce la o stimă de sine umflată nesănătos, narcisism, și chiar anxietate în cazul în care copilul va fi nevoit să fie independent, iar părinții nu vor mai fi lângă el. Un copil care are de toate, atunci când îi lipsește ceva, va intra în criză, nu va știi cum să facă față situației, pentru că învață că va fi tot timpul lângă el cineva care îl va ajuta. Însă în viață există destule momente în care suntem puși în fața unor limitări și suntem nevoiți să le facem față. În plus orice evoluție vine prin ieșirea din zona de confort.

Cum poate percepe un părinte dacă educatorul este ” de modă veche” si impune limitări excesive?

Pentru un copil aflat la vârsta preșcolară și școlară un rol foarte important îl au și cadrele didactice, ele reprezentând la rândul lor modele pentru copii. Un educator care va impune limitări excesive va dezvolta la copil o reticență față de educație. Copilul va refuza să facă activitățile educaționale, să se implice în activități sau va face mult mai multe greșeli decât de obicei. Copii la vârsta preșcolară pot refuza de a mai merge la grădiniță sau de a se „desprinde” de părinți în fiecare dimineață. Simpla observare a comportamentelor copilului, a schimbării acestora, a limbajului nonverbal și a celor spuse de cel mic pot spune multe despre educația pe care copilul o primește la grădiniță. Părintele poate observa dacă în ultima perioadă copilul plânge când părintele îl duce la grădiniță, ori chiar refuză să mai meargă acolo, sau dacă după o perioadă de o săptămână-două copilul tot nu s-a adaptat și plânge în continuare când părinții vor să îl lase acolo.

Din păcate, poate să apară agresivitate verbală sau chiar fizică atunci când acești educatori de modă veche vor să-și impună limitele. Părintele poate observa că atunci când ridică mâna mai sus de nivelul capului copilului, acesta are tendința de a se feri sau de a se apăra, ori atunci când părintele ridică vocea sau are o voce mai gravă, copilul își acoperă urechile.

Mai este un aspect care este util a fi luat în considerare. Atunci când stilul de educație al părinților este diametral opus de cel al cadrelor didactice (exp. părintele adoptă un stil autoritar, iar părintele un stil permisiv sau invers), se pot crea dezechilibre emoționale și dificultăți de adaptare, copilului fiindu-i greu să gestioneze cerințe divergente.

Ce înseamnă, de fapt, să crești un copil liber dar, în același timp, adaptabil la mediu?

Fără îndoială, copilul are nevoie de reguli și de limitări, dar dincolo de acestea copiii au nevoie de căldură sufletească. E nevoie ca părintele să fie un fin observator atât al copilului cât și al lui însuși. De multe ori numai simpla observare a comportamentului nonverbal al copilului, la care se mai poate adăuga și ascultarea activă a celor spuse de cel mic, poate duce la o clarificare a unor situații neclare și la o atitudine potrivită din partea părintelui.

Pe de altă parte, este nevoie ca părintele să fie atent la propriile tipare comportamentale și mentale care îi pot alimenta sau întreține propriile temeri.

Este important ca părinții să ofere copiilor oportunități de învățare prin descoperire, prin explorare, lăsându-și copiii să facă față provocărilor într-un mediu sigur. Părinții vor fi acolo pentru ei ca să-i provoace prin întrebări, să le ofere motivația corectă, să le ofere încrederea că vor reuși să facă față provocărilor ivite.

Astfel copiii vor crește liber adaptându-se mediului din jur.

Autor: Lucia Toader