Preşedintele Fundaţiei Culturale „Memoria”, Nicolae Constantinescu: "Începând cu ultima parte a anului 1944, câteva zeci de mii de etnici germani au fost pedepsiți de sovietici pentru originea lor si nu pentru faptele lor"

La Casa “Friedrich Schiller” din Bucureşti, în parteneriat cu Primăria Municipiului Bucureşti şi  a Fundaţiei Culturale “Memoria” a avut loc conferinţa dezbatere “Deportarea etnicilor germani din anul 1945 în Uniunea Sovietică”.

16 Februarie 2022, 15:33 (actualizat 16 Februarie 2022, 16:26) Știrile TVR |
La Casa “Friedrich Schiller” din Bucureşti a avut loc conferinţa dezbatere “Deportarea etnicilor germani din anul 1945 în Uniunea Sovietică”

Preşedintele Fundaţiei Culturale „Memoria”, Prof. dr. Acad. Nicolae Constantinescu a susţinut prelegerea Pedepsirea nevinovaţilor după înfrângerea Germaniei, în al doilea război mondial”.

Cea mai mare nedreptate, legată de războaie este suferința adusă acelora care nu au fost implicați direct în confruntare, a acelora rămași acasă, care au trebuit să suporte toate privațiunile, să se lipsească de bunuri elementare, obligați să-și abandoneze casele și să ia drumul bejeniei. Când însă toate acestea poartă amprenta răzbunării împotriva unor nevinovați, când, cu bună știință, se aplică dictonul scelerat conform căruia ”învingătorul ia totul”, când sunt schilodite vieți pentru singura vină că au avut rude pe front sau că doar fac parte din națiunea învinsă atunci înseamnă că vremurile bunului plac, ale dezumanizării sunt la putere.

Astfel, începând cu ultima parte a anului 1944, câteva zeci de mii de etnici germani – sași sau șvabi, care nu participaseră la conflagrație - au fost pedepsiți de sovietici pentru originea lor și nu pentru faptele lor. Istorici consacrați, printre care îl citez și pe redactorul șef  Cosmin Budeancă, relatează fapte greu de crezut că li s-au putut întâmpla acestor oameni, aflați la cheremul puterii sovietice  discreționare, cu acordul tacit și mizerabil al puterilor occidentale,  așa zis aliate. Astfel, cronologic, Cosmin Budeancă ne arată că la 31 decembrie 1944, prin Ordin al Ministerului Afacerilor Interne, transmis Inspectoratului general al Jandarmeriei, au fost făcute cunoscute normele stabilite de Președinția Consiliului de Miniștri cu privire la deportarea unor persoane de origine etnică germană. Erau vizați bărbații între 17-45 de ani și femeile între 18-30 de ani, cu copii mai mari de un an. Bineînțeles că s-au făcut numeroase abuzuri la aceste limite de vârstă, fiind deportate persoane mai tinere sau mai bătrâne.  Jozef Koch, german din Jimbolia, povestește reacția șvabilor la zvonurile care circulau: ”unii au fugit spre interiorul țării, alții s-au ascuns sau au construit camere secrete, în care erau practic zidiți. Unele fete s-au căsătorit în grabă cu români, însă, fiindcă numărul celor ridicați trebuia să coincidă cu numărul celor de pe liste, au fost luate în loc persoane mai tinere sau bătrâni, deci care aveau vârste în afara limitelor admise inițial”.

A doua etapă a început la 6 ianuarie 1945, când comisia aliată de control (de fapt doar sovieticii) a ordonat Consiliului nostru de Miniștri să mobilizeze toți locuitorii germani apți de muncă. La final, după cele două valuri, au fost deportate peste 70.000 de persoane.  Ministrul de Externe, Constantin Vișoianu și chiar Regele Mihai au protestat prin memorii adresate atât Președintelui SUA, cât și Primului Ministru al Angliei. În modul cel mai cinic posibil, Winston Churchill se declara de acord cu această măsură abuzivă și inumană, pe care o considera ”reparatorie”. Aproximativ 12% din cei duși în URSS, deși oameni tineri, au murit. Ampla operațiune de deportare este descrisă de Hanelore Baier, istoric și jurnalist, în pagini cutremurătoare. Reprezentanții PNȚ și PNL din Consiliul de Miniștri i-au cerut Primului Ministru, Nicolae Rădescu, să-și dea demisia în semn de protest față de ordinul de deportare dat de sovietici, care încălcau suveranitatea României, amenințând că altfel își vor da ei demisia...

Arestarea etnicilor germani a fost o hotărâre a Moscovei, care s-a bucurat de complicitatea liderilor comuniști români. Atitudinea românilor a fost extrem de diversă: unii s-au bucurat, instalându-se în casele sașilor și șvabilor, alții - cum ar fi unele organe din jandarmerie - au ajutat pe deportați să evadeze din lagăre, fiind astfel taxați drept complici ai etnicilor germani. De fapt, decretul-lege din 23 martie 1945 prevedea expropierea caselor, a pământului, a utilajelor agricole aparținând locuitorilor de origină germană.

Sașii au protestat, arătând că s-a comis o violare de interpretate: sas/șvab = colaborator al hitleriștilor. În plângerea unui neamț el spune: ”sunt un simplu plugar, nu sunt cu nimic vinovat de desfășurarea războiului și nu am de ce să fiu pedepsit” (menționez că după cifrele înaintate de Daniel Hrenciuc în Memoria, 74% dintre deportați proveneau din mediul rural). Dar dirijați de la Moscova, conducătorii comuniști au încadrat majoritatea nemților în rândul colaboratorilor hitleriști. După anii de deportare li s-a permis întoarcerea în țară cu ștampila de ”repatriat deportat” care, trecută pe buletinele de identitate, reprezenta o ghiulea legată de picioare. În plus, nemților, deși cetățeni români li s-au luat drepturile civile, neavând drept de vot până în 1949.

Vreau să menționez că deportarea etnicilor germani din România pentru muncă forțată în URSS, a fost mult timp o temă ocolită, atât în Vest, cât și în Est înainte de 1989. După acest moment, accesul la arhivele românești și rusești a devenit posibil după dezmembrarea Uniunii Sovietice și a permis adevărate ”scoateri la lumină” datorate lui Hanelore Baier, lui Georg și Anemarie Weber, lui Pavel Polian, lui Günter Klein și a multor altora. Ei s-au bazat și pe transmiterea orală a familiilor deportaților, acțiune în curs de desfășurare și care trebuie analizată cu circumspecție. Fiindcă istoria ne arată într-o carte, publicată în timpul perioadei comuniste de președintele Consiliului Oamenilor Muncii de Naționalitate Germană - Eduard Eisenburger - că deportarea a fost o simplă ”relocare temporară la munca de reconstrucție necesară”, relocare în care spunem noi,  oamenii mâncau coji de cartofi fripte pe plita sobei, erau lipsiți de orice condiție medico-sanitară,  mureau pe capete, iar la reîntoarcerea în România, mulți erau iarăși deportați în Bărăgan, mai ales dintre șvabi.

Am făcut o trecere sumară în revistă a unor fapte grave, ticăloase săvârșite asupra unor oameni nevinovați. Cosmin Budeancă vă va face cunoscute noi dovezi, cu precizia și acuratețea istoricului. Un detaliu biografic ar fi că, fiind profesoară de limba germană, mama mea m-a înscris la Școala Arhiepiscopală „Sf. Iosif”, aflată în preajma catedralei, ea dorind ca eu să învăț limba germană într-un cadru școlar și să-mi însușesc pentru viață disciplina germană. Și iată că, în 1946 a venit trăsnetul: interzicerea folosirii limbii germane în şcoli cu menţiunea că vor fi pedepsiţi părinţii. Această decizie aberantă, coroborată cu moartea a aproape 10000 de germani în Rusia, poate fi considerată o acțiune de purificare etnică dusă de sovietici împotriva populației germane cu cetățenie română. În lucrarea lui Matthew White: ”Marea carte a inumanității. O istorie a ororilor în 100 de episoade”, el identifică, de-a lungul istoriei, nouă masacre de purificare etnică: cucerirea Americilor, invadarea Irlandei de către Cromwell, războiul sino-ungur, WWI-grupul vizat fiind armenii, WWII-grupurile vizate fiind evreii și țiganii, împărțirea Indiei, genocidul din Bengal și genocidul din Rwanda. Noi adăugăm în cunoștință de cauză, deportarea moldovenilor din Basarabia și a nemților din România. În urmă cu câțiva ani i-am povestit Alteței Sale, Stephanie de Baden-Baden, cele trăite de mine cu interzicerea folosirii limbii germane pe când eram elev; am primit un răspuns stupefiant: ” Dar este imposibil”. Nu am avut replică, după cum nu am avut replică nici în anul 1999, când am fost invitat de Departamentul de Științe Sociale și Istorice de la UCLA (University of California Los Angeles) la un simpozion cu tema ”Reinventing Marxism for the New Millenium” care avea în bibliografie Manifestul Partidului Comunist. De altfel, în România, propaganda comunistă fusese larg desfășurată în școlile pe care le-am frecventat începând cu 1946. Iată o mostră din primăvara lui 1953 unde pe zidul de la intrarea în L. B. 9 (actualul colegiu Spiru Haret) era scrisă o lozincă aparținând lui Lenin: ”Școala în afară de viață și politică este o minciună și o ipocrizie”. Politica în școli a fost una din marile ingerințe în educație ale perioadei comuniste, care a pervertit cel puțin două materii: limba română și istoria. Iată în ce capcană a căzut și învățământul universitar american, care susține marxismul, în lipsa unor informații concrete privind dictatura comunistă.

Cred cu tărie că vremurile pe care le-am trăit și le-am amintit aici nu se vor mai reîntoarce. Dar pentru aceasta este nevoie de cât mai multe mărturii din partea celor care le-au trăit, transmise în special tineretului”, a spus prof. dr. acad. Nicolae Constantinescu.

Un articol de Lucia Toader

Articole pe aceeaşi temă
 
ŞTIRILE ZILEI
CELE MAI NOI DIN ACTUALITATE
 
StirileTVR.RO PE FACEBOOK
 
  AZI MAINE
BUCURESTI 9°C 9°C
IASI 8°C 4°C
CLUJ 5°C 4°C
CONSTANTA 12°C 12°C
CRAIOVA 6°C 8°C
BRASOV 7°C 8°C
Vezi toate informatiile meteo
TVR +
Canalul TVR YouTube
ARHIVĂ ȘTIRI