Preotul Bogdan Bucur: Criza aceasta ne-a obligat să ne întoarcem spre noi înşine. Iar acolo, ce să vezi? Cam pustiu şi cam întuneric

Bogdan Bucur este conferenţiar la departamentul de Teologie al Universității Duquesne din Pittsburgh, iar din toamnă va preda patristica la Seminarul Teologic Ortodox Sfântul Vladimir din New York.

Cum este afectată zona în care trăiţi şi cum se reflectă asta în activitatea  dvs. în această perioadă?

Odată cu măsurile de limitare a contagiunii, ritualurile urbane frenetice de abia ieri au încremenit; ne-am regăsit cu toţii într-o realitate cu coloratură post-apocaliptică, caracterizată de ritualuri noi: străzi pustii, oameni aliniaţi şi spaţiaţi disciplinat prin magazine, cu mască; discuţii nesfârşite despre statistici, previzionări, şi numerele mereu în creştere ale celor bolnavi şi morţi; angoasă, nelinişte – mediul de cultură al teoriilor conspiraţioniste, dar şi prilejul de a descoperi responsabilitatea evanghelică faţă de aproapele. Pe frontul domestic, odată cu încremenirea vieţii sociale şi reîntoarcerea tuturor la vatră, ies la iveală multe din bunele şi relele ascunse până acum de ritmul trepidant al vieii.

Aveţi timp să priviţi spre România? Dacă da, cum se vede realitatea de aici ?

Mă bucură mult unele semne care arată un spor de civism, de atenţie pentru viaţa laolaltă. Mă bucură şi faptul că Biserica, cu toate slăbiciunile membrilor ei, nu a cedat ispitelor de tot felul. S-au tot auzit glasuri care acuzau, ca de obicei, conspiraţia şi chemau, pasă-mi-te duhovniceşte, la rezistenţă, la asaltarea bisericilor, şamd; şi alte glasuri, la fel de isterice, care acuzau tot ce se putea găsi sau bănui despre Biserică. Greu să ţii calea dreaptă, greu să lucrezi mereu nici ca anexă a Statului, nici ca gherilă talibană, ci în duhul paradoxal al Evangheliei.

Ce se întâmplă în comunitatea pe care o păstoriţi? Ce se întâmplă psihologic şi spiritual cu oamenii?

Reducerea “eșafodajului” liturgic la minimum, deşi în primă fază ne-a lăsat cam dezorientaţi şi însinguraţi, ne-a şi forţat să redescoperim cine suntem. Întreaga Săptamână Mare, cei care formează cheagul parohiei au dorit să ne rugăm împreună, astfel încât ne-am adunat virtual, prin zoom. Am facut Deniile într-o variantă mult simplificată, pe care orice creştin o poate face acasă: citiri, rugaciune, cântare mai puţin sau deloc, iar la sfârşit, cateheză. Mai bine, mai adunat şi mai “comunitar” decât am putut spera. Continuăm şi acum în acelaşi fel, de două ori pe săptămână. Apoi duminică. Utrenia şi Sfânta Liturghie o săvârşim în doi sau trei – eu, diaconul şi, câteodată, băiatul meu- o difuzăm în timp real pe facebook. Între timp s-au activat şi s-au întărit legăturile între parohieni, care se sună, se ajută cu toate cele. Va veni curând, sperăm şi ziua în care ne vom reîntâlni, ne vom îmbrăţişa, şi ne vom împărtăşi de Hristos pentru a împlini şi încununa tot ceea ce s-a zidit bine în timpul carantinei.

Dar în mediul universitar?

Totul s-a mutat online. E greu, cred că există o pierdere de calitate inevitabilă. Mă bucur că se termină curând semestrul şi scăpăm de corvoada instrucţiei online. Studenţii se bucură probabil şi mai tare…

Ce ar trebui să înţeleagă oamenii din această experienţă?

Fiindcă toate sunt îngăduite de Dumnezeu, cel ce cu înţelepciune toate le chiverniseşte, va trebui să reflectăm serios la experienţa prin care am trecut. Debusolarea, dezamăgirea, senzaţia de gol, de lipsă de noimă pe care mulţi le resimţim, vin şi din faptul că depindeam prea mult de eşafodajul liturgic de care am mai pomenit. Fireşte, toate au rolul lor extrem de important – anume acela de a ne modela interiorul. Însă cred că trebuie să înţelegem pericolul idolatrizării exterioarelor, fie ele şi liturgice. Criza aceasta ne-a obligat să ne întoarcem spre noi înşine; iar acolo, ce să vezi?, cam pustiu şi cam întuneric. De unde debusolarea şi dezolarea pe care o resimţim. Dacă Dumnezeu ne-a arătat toate acestea, tot El ne arată şi calea de urmat, astfel încât revenirea la normal să nu fie o reîntoarcere în punctul de unde am încremenit, la vechile năravuri, ci o întoarcere în spirală, la o mai rodnică trăire întru Hristos.

Autor: Lucia Toader