Povestea preotului Liviu Barbu, întors în țară după 20 de ani în Marea Britanie. „Aproape toţi englezii pot da o mărturie foarte bună despre un român sau o familie de români pe care au cunoscut-o personal”

Suntem într-un context atipic. Marea Britanie, bulversată de pandemie, România, la fel. Anglia este după Brexit. Viitorul românilor de acolo este incert. Părinte, ce v-a determinat să vă întoarceţi în România?

Cred că a fost o lucrare a lui Dumnezeu ca, după ce am petrecut 20 de ani în Marea Britanie, să ne întoarcem la rădăcinile noastre. Omul are o legătură puternică, organică, cu locul de obârşie. În cazul nostru s-a întâmplat ca, după ce multă vreme am contemplat ideea întoarcerii, să se deschidă, în cele din urmă, această cale şi să simţim că Dumnezeu ne cheamă acasă ca să ne bucurăm şi deopotrivă să suferim cu cei de aici, să fim mai folositori celor de lângă noi, să fim mai aproape de părinţii noştri care au îmbătrânit.

Care este situaţia românilor de acolo?

Cu mici excepţii, dificilă, aş spune, din punct de vedere sufletesc, dar nu arareori, şi din punct de vedere material. Noi, românii, suntem acolo între două lumi, dezrădăcinaţi de ţara noastră şi sădiţi în pământ străin. Unii reuşesc să se adapteze mai bine, să prindă radacini, însă, în general, majoritatea poartă cu ei o durere, un dor, o nostalgie a originii, a ţării şi a apartenenţei lor.

Întoarcerea dvs. are legătură cu Brexitul?

Nu, nicidecum. Brexit-ul îi va afecta pe românii care vor dori, de acum înainte, să-şi facă o viaţă în Marea Britanie. Vor fi mai multe formalităţi. Pe vremea când eu am ajuns în Anglia era destul de dificil, fiind obligatorii viza şi interviul la Consulatul Marii Britanii din Bucureşti. Acum s-a introdus sistemul de puncte care îi avantajează pe tineri şi pe cei specializaţi în anumite domenii. În rest, britanicii au încă nevoie de foarte multă mână de lucru şi vor fi locuri de muncă pentru cetăţenii români care doresc sa emigreze: în agricultură, în construcţii, în domeniul medical şi altele.

Cum este să slujeşti bilingv şi, permanent, să te adresezi unor oameni cu temperamente atât de diferite, făcând parte din civilizaţii şi mentalităţi, aş putea spune, antinomice?

La nivel uman şi spiritual se pot găsi oricând puncte de convergenţă. Ţine de noi să fim deschişi, primitori, să învăţăm unii de la alţii ce este mai bun. În Biserică, deşi rămânem unici, prin personalitatea noastră, devenim una în Hristos. Spritualitatea creştină ne ajută foarte mult în acest sens, să celebrăm diversitatea şi unicitatea în comuniune. Limba nici nu mai contează, harul ne uneşte şi ne transmite simţăminte adânci care transcend diferenţele de cultură şi limbă.

Ce apreciază englezii la români, dar românii la englezi?

Puterea de muncă, rezistenţa (mă refer la slujbele care implică şi un efort fizic mare şi la cele care sunt în general ocolite de localnici), lipsa exagerării importanţei proprii cu tot angrenajul ce derivă din aceasta, şi, mai ales, credincioşia românului faţă de un angajator care îi respectă munca şi îl plateste corect şi adecvat. Astfel, se formează legături puternice între angajatori şi românii care le oferă toate aceste avantaje. Bineînţeles, sunt şi excepţii, mai ales în cazul tinerilor români din generaţia mai recentă, care încep să semene, din ce în ce mai mult, cu tinerii occidentali, care nu se mai îngrămădesc la slujbele dificile.

Iar noi putem învăţa multe de la britanici: cum se poartă, cum mulţi dintre ei îşi educă copiii, cum îşi respectă cuvântul dat, modestia, poate chiar şi “naivitatea” gândirii lor, dacă ar fi să o comparăm cu “şmecheria sofisticată” a românilor. Acum, la un nivel de cultură scăzut, diferenţele de mai sus se aplatizează, natura umană arătând aceleaşi hibe şi sincope îmbrăcate în obiceiuri asemănătoare, ţinând cont, mai ales, că răul, mai mult decât binele, este transmisibil şi molipsitor din ambele părţi.

Ce diferenţe devin obositoare din cauza alterităţii percepute uneori ca ostilitate, dat fiind contextul economic al celor mai mulţi români de acolo?

În afara unor curente din presă, inflamate în jurul Brexit-ului şi al alegerilor, ce invocă probleme legate de emigraţie, şi, bineînţeles, a unui rasism subtil, subzistent în cultura de clasă, care încă supravieţuieşte la nivelul înalt al societăţii engleze, dar care este însă bine temperat de cultura şi de legile curente, care ii protejează pe toţi de abuzuri crase, românii au, în general, o reputaţie bună în Marea Britanie, probată prin faptul că aproape toţi englezii pot da o mărturie bună, sau chiar foarte bună, despre un român sau o familie de români pe care au cunoscut-o personal. Să ţinem cont aici şi de faptul că, numeric, populaţia de origine română din Marea Britanie a crescut enorm în ultimii zece ani, românii fiind prezenţi în toate zonele Regatului Unit şi se regăsesc aproape în toate domeniile de activitate, inclusiv în cele de varf. 

În Romania, traversăm o perioadă în care părinţii fac credite enorme ca să îşi trimită copiii la studii universitare în facultăţi occidentale. Cum vedeţi acest fenomen?

Pentru universităţile de elită de aici, aş spune că merită făcut orice efort ca să le oferim copiilor noştri o educaţie bună cu care pot merge mai departe oriunde. Potenţialul uman, tânar în special, din România este o bogăţie exportată şi încă bine “exploatată” de universităţile şi concernele internaţionale. Să nădăjduim că, măcar o parte din oamenii noştri valoroşi îşi vor reîntoarce privirea spre România. Aş îndrăzi sa fac paralele cu alte state care şi-au exportat, de voie sau de nevoie, cetăţenii, pentru ca aceştia să se întoarcă mai târziu şi să reclădească ţara lor. Mă gândesc la Israel, Grecia, Turcia, China, chiar şi Rusia, şi alte multe state dezvoltate. Doar că la noi încă nu a venit momentul ca pârghiile şi mecanismele respective să fie puse în funcţiune pentru binele acestor tineri şi al ţării noastre.

Puteţi să ne spuneţi în câteva cuvinte, traseul dvs. biografic, intelectual şi spiritual al ultimilor 20 de ani?

Am ajuns, cu mult entuziasm, în Marea Britanie în anul 2000. Îmi doream foarte mult să cunosc Occidentul, viaţa, locurile de aici şi eram atras de cultura înaltă, de centrele universitare, neştiind sau visând atunci că voi ajunge să păşesc în multe colegii, să vorbesc şi să schimb idei cu universitarii de aici. Am lucrat în multe domenii şi, în acelaşi timp, am studiat din greu, m-am bucurat de tot ceea ce Marea Britanie are mai frumos şi de calitate, educaţie şi civilizaţie. Între 2002 şi 2008, am făcut un master şi un doctorat la King’s College London, despre însemnătatea îndrumării duhovniceşti în spiritualitatea creştin-ortodoxă. Un subiect esenţial pentru creştinismul răsăritean, însă delicat şi străin de spiritualitatea protestantă, care însă a fost privit cu mult interes şi, în cele din urmă, apreciat.

Odată cu terminarea studiilor, într-o  vacanţă de Paşte, am întâlnit-o la Dobroteasa pe Ana-Maria, cea care avea sa-mi devină soţie şi preoteasă. Avem acum trei copii: Maria, Philothea şi Gabriel, care se bucură de tot ce le oferă Marea Britanie şi au învăţat să cunoască şi să iubească România, ţara părinţilor şi a bunicilor, iar acum şi a lor.

În plan profesional, am fost diacon şi preot în Londra, la parohia “Sf. M. Mc. Gheorghe”, parohie asezată chiar în centrul Londrei, pe celebra Fleet Steet, până nu demult centrul bancar al Angliei şi al Europei, şi de asemenea, al presei londoneze.

Fiind atraşi mai degrabă de o viaţă mai liniştită decât de cea a capitalei, am decis să ne creştem copiii într-un mediu, hai să-i spunem, mai blând, şi astfel ne-am găsit locul în Estul Angliei, pentru a ne bucura de minunatul countryside englezesc, cu pajişti verzi, lacuri line, păduri seculare şi ţărmuri nisipoase ce privesc spre Europa continentală. Aici am întemeiat, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, şi cu sprijinul bunilor noştri prieteni, Nicholas şi Mirona Meade, comunitatea şi parohia “Sf. Mc. Filoteea şi Sf. Cuv. Beda Venerabilul” din oraşul istoric Norwich, în regiunea East Anglia. Astfel s-au înfrăţit o sfântă fecioară din Răsăritul creştin cu un mare învăţat monah apusean al timpului său, Beda, părintele istoriografiei poporului englez. De această comunitate, pe am păstorit-o zece ani, până la întoarcerea în România în decembrie 2020, m-am despărţit cu mare greutate, ştiindu-i începuturile şi năzuinţele. Dar chemarea generoasă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel spre o nouă slujire a Bisericii de acasă, legătura strânsă pe care am păstrat-o de-a lungul timpului cu părintele duhovnic, Gheorghe Sima, şi comunitatea de la Dobroteasa, mi-au dat puterea să iau această decizie dificilă (la care mărturisesc, mă gândeam, difuz sau explicit, zi de zi).

În tot acest timp, le-am văzut şi pe cele mai puţin bune ale Occidentului, o plafonare sau aplatizare a vieţii, lipsa bucuriei, imposibilitatea de a intra într-o comuniune mai adâncă cu cei de acolo, şi transformarea noastră, ca români, într-un hibrid româno-englez, care nu e întotdeauna o transformare ideală. Bineînţeles, eu vă prezint acum o perspectivă personală, subiectivă, însă în care cred că se pot regăsi mulţi.

Un interviu realizat de Lucia Toader