The Spectator: Centrul de greutate al Europei se deplasează spre Polonia

Redăm argumentele istoricului.

***

Cândva, centrul de greutate al Europei se afla la vest de Elba. Acest lucru a fost subliniat de realitatea Războiului Rece, de puterea economică, de ascendența militară a Europei Occidentale, consolidată de prezența fizică a Statelor Unite și de accentul pus de Occident pe integrarea europeană.

Acest lucru a rămas valabil și la începutul epocii de după Războiul Rece, statele din Europa Centrală și de Est dorind să se alăture comunităților europene. Asimetria a fost consolidată din punct de vedere cultural, pe măsură ce o Uniune Europeană tot mai hegemonică, condusă de Occident, și-a răspândit valorile integraționiste și progresiste în Europa Centrală și de Est, fără să țină cont de tradițiile și culturile naționale și, mai ales, de dorințele popoarelor locale. Rezultatul a fost o confruntare în ultimii ani între alianța culturală și politică a statelor de la Visegrad (Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia) și statele membre occidentale care intenționează să mențină o viziune a postnaționalismului care, fără îndoială, ascunde dominația occidentală.

Polonia a apărut ca purtător de cuvânt al statelor de la Visegrad. Are a cincea cea mai mare populație din UE (38 de milioane de locuitori), a șasea cea mai mare economie și are o politică externă și de apărare dinamică pro-NATO și pro-SUA. Acest lucru contrastează cu dorințele neîncetate și inutile ale Franței cu privire la o politică externă și de securitate europeană comună și cu dorința sa de a avea o armată europeană. Polonia a fost din ce în ce mai energică în contestarea și contrabalansarea dominației occidentale a UE. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei și sprijinul ferm al Poloniei pentru Kiev contrastează cu ambivalența lui Macron și cu evazivitatea lui Scholz.

O corecție ar fi trebuit să se facă de mult timp. În 1983, în Europa Războiului Rece, scriitorul ceh Milan Kundera a publicat eseul său fundamental despre „Tragedia Europei Centrale”. Vorbind despre Ungaria, Cehoslovacia și Polonia ca graniță estică a Europei, el a numit-o „un Occident răpit”, subsumat unui imperiu opresiv din punct de vedere filosofic „antioccidental”. Chiar înainte de căderea Zidului, Kundera a regretat că „Europa nu-și mai percepe unitatea ca unitate culturală”, ca „tărâm al valorilor supreme”, rupând-o astfel cu fundamentele iluministe. Pentru Kundera, Europa centrală se lupta singură pentru a apăra „trecutul cultural al Europei, trecutul epocii moderne”, în timp ce Europa de Vest își pierduse calea, fiind deturnată de tehnologie, de piață, de mass-media și de absența unor valori capabile să unifice Europa. El a deplâns tendința elitei vest-europene de a vedea „cultura și poporul ca pe două concepte incompatibile”.

De când au ieșit de sub ocupația sovietică, statele din Europa Centrală și de Est și-au păstrat suspiciunea față de intențiile geostrategice ale Rusiei, Polonia și Slovacia împingând cheltuielile pentru apărare peste nivelul de 2% stabilit de NATO. În schimb, continentul vest-european s-a grăbit să culeagă dividendele păcii de după Războiul Rece prin reducerea cheltuielilor de apărare, alintarea Rusiei, concentrarea pe o integrare mai profundă și promovarea unor politici progresiste care au exacerbat, fără îndoială, diviziunea internă și au distras atenția de la realitățile geopolitice. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a scos la iveală impotența establishmentului vest-european.

Robustețea Europei de Est față de puterile continentale dictatoriale nu este nouă. În urma primului război mondial și a înțelegerii de la Versailles, multe state europene au dorit să meargă mai departe și să readucă Germania în rândurile lor. Marea Britanie a condus această tendință. Londra a închis ochii la disimularea Germaniei de la Weimar în legătură cu tratatul de la Versailles, în special la reînarmarea clandestină a acesteia. Franța, în schimb, a păstrat o viziune „realistă” asupra relațiilor internaționale europene interbelice. „Acest [tratat] nu este de pace. Este un armistițiu pentru 20 de ani”, a intonat fostul comandant suprem aliat, mareșalul Foch. Abandonată de Statele Unite izolaționiste și de refuzul Marii Britanii de a se angaja într-o alianță continentală, Franța s-a îndreptat către singurele state care împărtășeau aceeași teamă față de renașterea naționalismului german: Europa de Est. Franța a încheiat alianțe militare cu Polonia, Cehoslovacia și România la începutul anilor 1920, în speranța de a limita atât revizionismul german al frontierelor europene, cât și eventuala revenire la putere a Berlinului.

Vizita președintelui Biden în Polonia, pe fondul împlinirii unui an de la declanșarea invaziei ruse, când se va întâlni cu președintele Andrzej Duda și cu alți aliați est-europeni, este văzută la nivel local ca un omagiu pentru sprijinul lor direct față de Ucraina. Dar, mai important, este percepută ca o corecție a dominației exagerate a statelor membre occidentale în politica UE. Comisia Europeană s-a simțit obligată să reducă presiunea asupra Varșoviei pentru refuzul de a se supune dictatelor culturale ale Bruxelles-ului. Polonia este considerată prea importantă pentru securitatea europeană.

Ne aflăm în fața unei realinieri în politica UE? Statele membre vestice pedepsite vor trebui acum să accepte un parteneriat mai echilibrat cu Europa de Est, în loc să o considere doar ca fiind înapoiată și având nevoie de educație? Vremea în care un președinte francez precum Jacques Chirac putea să le spună statelor din Europa de Est că ar fi bine să tacă a trecut de mult.