Planul lui Erdogan pentru o Turcie mai mare. Ce este Proiectul Turan

Recep Tayyip Erdogan / Președinția Turciei
Recep Tayyip Erdogan / Președinția Turciei
12 decembrie 2022, 12:54

Redăm analiza semnată de Hilal Khashan, profesor de științe politice în cadrul Universității Americane din Beirut și reputat expert în Orientul Mijlociu.

***

Adepții ideologiei turaniene consideră că regiunea Turan include zonele dintre platoul iranian și Marea Caspică. Unii susținători ai naționalismului turanic susțin că populația turanică include popoare din vestul Chinei până în estul Europei. Aceștia consideră că populația turcică de astăzi este formată din locuitorii din Turcia, Caucaz, Asia Centrală și Balcani.

Liderii turci moderni și-au asumat cauza înființării unui stat turc mai mare. Partidul Republican al Poporului (CHP), înființat de părintele fondator al Turciei, Mustafa Kemal Ataturk, a preluat conducerea în susținerea acestui proiect. Cel mai recent, președintele Recep Tayyip Erdogan a devenit principalul susținător al acestuia după ce Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) a preluat puterea în 2002. Accentul său a fost pus pe revigorarea pan-turanismului și pe îmbinarea acestuia cu neo-otomanismul, un concept pe care Ataturk îl abandonase.

Extinderea razei de acțiune a Turciei

Liderii turci au căutat de ani de zile să încheie alianțe cu alte state cu majoritate musulmană pentru a extinde raza de acțiune a Turciei. În perioada în care a fost prim-ministru, între 1989 și 1993, Turgut Ozal a încercat să deschidă un nou capitol al relațiilor Turciei cu țările arabe și musulmane, după ani de relații tensionate sub conducerea CHP. În 1997, prim-ministrul Necmettin Erbakan a înființat Organizația pentru Cooperare Economică Developing-8, din care fac parte Indonezia, Malaezia, Iran, Egipt, Pakistan, Bangladesh și Nigeria. Când AKP a preluat puterea, ministrul de externe a lansat politica Turciei „zero probleme cu vecinii săi”, menită să minimizeze tensiunile cu alte state din Orientul Mijlociu.

Turcia își sporește, de asemenea, soft power-ul în Caucazul de Sud. Cel mai important succes al său a fost înregistrat în Azerbaidjan, care a beneficiat de asistența Turciei în cel de-al doilea război din Nagorno-Karabah împotriva Armeniei în 2020. În 2017, Turcia a înființat o bază militară în Qatar, pe fondul unor rapoarte privind planuri de invadare a țării, iar în 2019 a desfășurat trupe în Libia. Intervenția sa militară a rupt asediul din Tripoli de către Armata Națională Libiană cu sediul la Tobruk. Turcia a semnat recent un acord de cooperare militară cu guvernul de uniune al Libiei. Și, în timp ce și-a reparat relațiile cu Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite și și-a exprimat dorința de a-și rezolva divergențele cu Egiptul, a escaladat disputa cu Grecia și Cipru cu privire la zona economică exclusivă din Mediterana de Est.

În 2016, presa de stat turcă a publicat o nouă hartă a țării care îi extindea granițele recunoscute la nivel internațional. Aceasta încorpora câteva insule grecești din Marea Egee, precum și teritoriul din nordul Siriei, care se întindea de la Alep până la orașele irakiene de nord – Mosul și Kirkuk. Publicarea hărții a coincis cu discursul lui Erdogan despre necesitatea de a modifica Acordul de la Lausanne din 1923, care a stabilit granițele Turciei moderne. De asemenea, el l-a criticat pe Ataturk pentru că a abandonat Mosul și Alep.

De asemenea, Ankara încearcă de mult timp să apere minoritățile turcești care trăiesc în străinătate. A refuzat să recunoască decizia Franței de a împărți Siria în 1920-21 în cinci state și a înființat sanjakul autonom Alexandretta, redenumit ulterior Hatay, ca subdiviziune a statului Alep. În 1936, Turcia a depus o plângere la Liga Națiunilor, susținând că rezidenții turci din Hatay au fost victimele unor abuzuri. Cu o lună înainte de moartea lui Ataturk, în 1938, francezii au declarat înființarea statului provizoriu Hatay, co-administrat de Franța și Turcia, încălcând termenii Tratatului de independență franco-sirian. În 1939, Turcia a anexat teritoriul după ce un referendum trucat a arătat că majoritatea locuitorilor erau în favoarea unirii cu Republica Turcă.

Ankara a venit în apărarea etnicilor turci din Cipru după ce au izbucnit ciocniri cu ciprioții greci în 1963. Turcia și-a desfășurat forțele aeriene și a amenințat că va invada, înainte ca președintele american Lyndon Johnson să o avertizeze să nu facă acest lucru. În 1974, Garda Națională cipriotă a orchestrat o lovitură de stat ordonată de junta greacă, ca parte a unui plan de unificare a Ciprului cu Grecia. Profitând de preocuparea Washingtonului pentru scandalul Watergate, Turcia a invadat Ciprul, preluând controlul asupra a 40% din insulă. Ulterior, partea de nord a Ciprului și-a declarat independența, înființând în 1983 Republica Turcă a Ciprului de Nord.

De ce contează Siria și Irakul

Luna trecută, o explozie pe strada Istiklal din inima Istanbulului a ucis opt persoane și a rănit câteva zeci. Promițând răzbunare, Erdogan a pus atacul pe seama Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) – considerat un grup terorist de către Turcia – și a operațiunilor sale cu sediul în Kobani, Siria. Orașul strategic de frontieră a fost cucerit în 2014 de Statul Islamic, dar a fost recucerit în 2015 de Unitățile de Protecție a Poporului Kurd (YPG), pe care Ankara le consideră ca fiind brațul sirian al PKK, cu ajutorul Statelor Unite. SI a fost responsabil pentru o altă explozie pe strada Istiklal în 2016, parte a unui val de atacuri teroriste comise de acest grup. Mișcarea pentru o Societate Democratică, predominant kurdă, care promovează autoadministrarea democratică în nordul și estul Siriei, a contestat acuzația Ankarei potrivit căreia PKK/YPG ar fi responsabil pentru explozia de luna trecută. Mișcarea consideră că acuzația este un pretext pentru a justifica Operațiunea Gheară-Sabie a Turciei, o amplă campanie militară împotriva țintelor kurde din Irak și Siria.

Ankara a lansat Operațiunea Gheară-Sabie, care include lovituri aeriene și o campanie terestră împotriva pozițiilor kurde din Alep până la Erbil, la 20 noiembrie. Erdogan spune că intenționează să stabilească o centură de securitate pe partea siriană a frontierei, cu o adâncime de 30 de kilometri și o lungime de peste 900 de kilometri, de la Marea Mediterană până la granița irakiană. Aceasta este cea de-a patra operațiune lansată de Turcia în Siria din 2016 încoace. În fiecare campanie anterioară, Turcia a preluat controlul asupra teritoriului din nordul Siriei – parte a obiectivului lui Erdogan, declarat în 2015, de a stabili o zonă tampon de-a lungul graniței. El susține că acest proiect va proteja interesele naționale turcești și va ajuta la reinstalarea a 1 milion din cei 3,5 milioane de refugiați sirieni care trăiesc în Turcia.

Statele Unite și principalele țări europene nu susțin planul lui Erdogan. YPG și Unitățile de Protecție a Femeilor, ambele clasificate de asemenea drept grupări teroriste de către Ankara, constituie cele mai importante componente ale Forțelor Democratice Siriene, cu care SUA au încheiat parteneriate în lupta împotriva Statului Islamic. Colegii participanți la procesul de pace de la Astana, și anume Rusia și Iranul, se opun, de asemenea, oricărei operațiuni militare turcești în nordul Siriei.

Cu toate acestea, Erdogan încearcă să profite de poziția ascendentă a țării sale ca mediator în războiul din Ucraina pentru a prelua controlul asupra unei părți mai mari din Siria. Ankara a ajuns la acorduri separate cu Washingtonul și Moscova pentru a îndepărta FDS din Tal Rifaat și Manbij, două orașe strategice situate la vest de Eufrat, și din zonele situate de-a lungul graniței. Acordurile ar fi oferit Turciei controlul asupra autostrăzii internaționale cunoscute sub numele de M4, dar americanii și rușii au renunțat la înțelegeri. Acum, însă, au nevoie de cooperarea lui Erdogan în privința Ucrainei. Turcia a devenit o legătură majoră între Washington și Moscova, mai ales după ce a negociat un acord cu Rusia pentru a exporta cereale ucrainene prin Marea Neagră. Erdogan speră că acest lucru va deschide ușa pentru acceptarea Operațiunii Gheară-Sabie.

Planul are două părți: Gheara se referă la lovituri aeriene țintite, iar Sabia la o ofensivă terestră. Turcia a obținut aprobarea tacită din partea Rusiei și a SUA pentru a lansa prima fază a operațiunii. Erdogan a declarat că Turcia va ataca în curând forțele kurde cu blindate și infanterie, ca răspuns la atentatul din Istanbul. Cu toate acestea, este îndoielnic că SUA vor autoriza o ofensivă terestră împotriva FDS.

Regimul lui Bashar Assad a predat controlul asupra unor părți din nordul Siriei către YPG. Assad îi considera pe kurzi aliați ai guvernului său, care l-a îmbrățișat pe liderul PKK și i-a oferit refugiu la Damasc timp de aproape două decenii, în timpul unei perioade tensionate a relațiilor turco-siriene. Kurzii s-au simțit împuterniciți atunci când a izbucnit războiul civil, ceea ce le-a stimulat visul de a înființa un Kurdistan în Siria după modelul Kurdistanului irakian.

Poziția oficială a Turciei este că separatiștii kurzi din Kurdistanul irakian determină orientarea politică a kurzilor sirieni. Există peste 20 de baze militare turcești în nordul Irakului, predominant în Bashiqa, în apropiere de Mosul, al doilea oraș ca mărime din țară după Bagdad. De asemenea, Turcia își extinde postul din regiunea Metina din guvernoratul Duhok, în ciuda protestelor guvernului irakian, pentru a deveni punctul central al operațiunilor sale împotriva PKK. Ministrul de interne al Turciei a declarat că țara sa va acționa în Irak, așa cum a făcut-o în Siria, și va controla noi zone din regiunea sa nordică.

Retorica continuă

În 2020, Erdogan a declarat că redeschiderea moscheii Hagia Sophia din Istanbul a reamintit poporului turc de puterea sa, simbolizând învierea sa. El a promis că va continua marșul până când Turcia va ajunge la destinație. El a mai spus că până în 2023, când țara va sărbători centenarul fondării sale, va fi puternică, independentă și prosperă.

Dar așteptările sale sunt nerealiste, având în vedere criza economică, slăbiciunea structurală și prăbușirea monedei Turciei. Cota de popularitate a lui Erdogan este în scădere, pe măsură ce poporul turc se luptă să se descurce și este din ce în ce mai puțin impresionat de aventurismul lui în străinătate. Deși războiul din Ucraina a sporit importanța Turciei pentru NATO, SUA pot frâna ambițiile externe ale lui Erdogan dacă acesta amenință ceilalți aliați regionali ai săi. Planurile lui Erdogan pentru o Turcie mai mare sunt acum sub semnul întrebării.

Urmărește-ne pe Google News

Ultima Oră

Cele mai citite