Pianistul Dan Grigore: Am deschis ușa de la Versoix și am dat de un om simplu și în același timp un Rege

„Sentimentul ăsta l-am avut prima oară când aveam 4 ani. Era 30 decembrie 1947 și în familia mea părinții mei erau într-o stare de mare tristețe, care mi s-a transmis și mie. Nu înțelegeam ce se petrece și la întrebările mele am înțeles că s-a întâmplat ceva groaznic cu țara noastră. Tocmai abdicase Regele Mihai, silit prin șantaj să părăsească tronul”, își amintește Dan Grigore.

„Atunci a început, de fapt, deconstruirea României adevărate, demantelarea, destructurarea acestei societăți românești așezate cu eforturi, cu unele exagerări într-o parte sau alta, dar până atunci o societate care avea valori, care avea tradiții, care avea identitate și care avea un anumit statut în Europa. Era o societate de tip european”, adaugă el.

„Regele Mihai a fost simbolul tragismului destinului acestei țări, rămas undeva departe, ca o comoară pusă bine la păstrare, pentru a nu se uita ceea ce suntem cu adevărat. De aceea, eu când în ’92-’93 m-am dus cu trenul spre Versoix ca să-l întâlnesc pentru prima oară pe Majestatea Sa, am avut sentimentul ciudat, nemaiîncercat până atunci că, într-adevăr, mă întorc în România, vin la mine acasă, la adevărata mea casă, care până atuncea îmi ascunsese una din cele mai prețioase camere ale ei, cum se întâmplă în povești. Poate cea mai prețioasă cameră a ei îmi fusese încuiată. Și acum mă întorceam și descuiam această ușă. Am deschis ușa de la Versoix și am dat de un om, un om simplu, un om pe alocuri hâtru, un om cu o limbă română extraordinară și în același timp un Rege.

Era simplu și în același timp era regal.

Asta era prima impresie pe care ți-o făcea – de nespusă blândețe, de nespusă simplitate și, în același timp, de regalitate și un fel de legitimitate pe care nu căuta să o afișeze. Pur și simplu o avea”.