Paul Goma, un portret în lumini și umbre

Paul Goma și-a văzut publicată în România o singură carte în timpul comunismului. În mai multe rânduri a fost victima represiunii brutale.

În liceu e reținut de Securitate și exmatriculat din toate școlile din țară, pentru c-ar fi vorbit în clasă despre partizanii din munți, ca student e arestat pe motiv c-ar fi vrut să organizeze o manifestație ostilă de solidaritate cu Revoluția din Ungaria.

A făcut închisoare și a fost deportat cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

Momentul cel mai răsunător e în 77 când se solidarizează cu intelectualii cehoslovaci, semnatari, alături de Vaclav Havel ai Chartei 77, cea deschizătoare de drumuri spre libertate, devenind, cu formula lui Miron Radu Paraschivescu, un Soljnitan român.

În februarie 77, prozatorul protestează, într-o scrisoare deschisă adresată lui Ceaușescu, față de încălcarea drepturilor omului în România. Așa s-a născut „Mișcarea Goma”.

Arestat, bătut, Goma ia calea exilului, și cere azil politic la Paris. Personalitate vulcanică, spirit intransigent, Paul Goma ne arată, în posteritate, un portret cu lumini și umbre.

Eseul lui Săptămâna roșie îi aduce eticheta de negaţionist al Holocaustului, când vorbește despre umilirea la care a fost supusă armata română, în timpul retragerii din 1940, de către evreimea basarabeană și bucovineană, și când consideră crimele regimului Antonescu drept o răzbunare a aceastei umilințe.