Pacea în Orientul Mijlociu va începe la mall. Un editorial de Gabriel Giurgiu, realizatorul emisiunii “Europa Mea”

O țineam de încheietura mâinii cât puteam de tare. Mergeam cât de repede se putea, aproape de fugă. O alergam pe fie-mea prin centrul Beirutului, cale de vreo 300 de metri, până la un mic aprozar, să îi iau niște fructe specific locale și să mai scăpăm din camera de hotel. Să mai luăm un pic de aer. Evitasem să mergem mult pe străzile Beirutului. Ah, nu vă închipuiți cine știe ce! Nu îmi era frică de atentate sau cine știe ce lupte de stradă. Era liniște și pace în oraș iar noi locuiam în cartierul armenesc, una dintre cele mai pașnice zone ale urbei. Nu, o fugăream pentru că îmi era frică de trafic. De mașini.

10 August 2020, 16:33 (actualizat 10 August 2020, 17:31) |
Explozii la Beirut

Trotuarele erau strâmte și ocupate de gipane parcate (ați văzut ceva similar prin București? Mda, și eu…) Prin urmare, nu aveam ce face decât să încercăm să mergem cu enorm de multe precauții pe carosabil, pe lângă gipanele parcate. Pe acolo, însă, treceau celelalte gipane. Alea în mers.

Or, în Beirut am constatat că: unu, nu există transport public, în afara unor gioarse de autobuze folosite de refugiații sirieni și doi, șoferii locali nu au aflat la ce folosesc cele patru beculețe, două pe dreapta, două pe stânga. Alea din spate și față care, în alte locuri din lume, semnalizează intenția de a vira încolo sau dincolo. Ei bine, în Beirut, toate beculețele cred că erau arse. Nu am văzut niciunul pâlpâind.

În plus, luminile semafoarelor sunt considerate, probabil, o invitație spre o superstiție păgână și dăunătoare. Nimeni nu le bagă în seamă.

Cam asta era situația. Când am ajuns la aprozar, lucrurile s-au relaxat. În plus, am avut prilejul să rămân ușor perplex. Vânzătorul (patronul prăvăliei, cred) își făcea rugăciunea musulmană, pe covoraș, la chemarea muezinului. Asta nu ar fi fost motiv de perplexitate. Numai că omul purta pe cap … un fes de Moș Crăciun.

Am uitat să va zic, totul se petrece în Ajunul Crăciunului pe rit vechi, cel care se sărbătorește în Liban, celebrat fiind de numeroasa comunitate armeană. Prin urmare, tot orașul era plin de luminițe, ghirlande, ornamente. Aprozarul era în cartierul armenesc, cum ar fi putut proprietarul să nu se conformeze spiritului Crăciunului, chiar dacă el era musulman?

Primul meu reflex a fost să îi fac o poză. Numai că mi s-a făcut rușine de așa reacție intruziv profesională și m-am abținut.

Am ajuns înapoi la hotel, am zapat cele două sute și ceva de posturi arăbești de pe televizor. Am avut alt șoc. Cât de uriaș de diversă este lumea musulmană! Am văzut de toate. De la posturi care aveau pe coloana sonoră cântări din Coran iar pe imagine era Teleshopping (la de toate, de la service-uri auto la Viagra), la posturi cu aspect occidental (perfect prietenoase cu telespectatorul european, cu prezentatoare meteo sau sport cum trebuie, în doză potrivită de sex appeal), la altele în care moderatoarele purtau Hijab sau Niqab. Ba am găsit vreo două în care se prezentau știrile în … Burka (valul complet, de nu se văd nici ochii). Am văzut posturi cu programe de divertisment cu dansuri din buric dar și canale pe care nu erau decât imagini cu atentate împotriva necredincioșilor, unde niște bărboși siniștri chemau la martiriu și război sfânt. Toate erau disponibile pe același furnizor de cablu. Sincer, nu mă așteptăm la așa diversitate.

Spre miezul nopții, dădeam să adormim. La un moment dat, încep să sune clopotele. Nu la una sau două biserici. Părea că sună clopotele din tot Beirutul. M-am ridicat în capul oaselor, am trezit-o pe fie-mea, suna de parcă era un semnal de alarmă al comunității.

Încă puțin și au început bubuiturile. Sunetul unor împușcături, ce mai. Rafale lungi, urmate de altele mai scurte. Bag copilul sub pat, eu mă târăsc pe coate și genunchi spre balcon. Ce mândru ar fi fost tov. locotenent de mine! Impecabil m-am mișcat și, încetișor, am ridicat capul peste pervaz. În momentul când am văzut ce e afară, m-a pufnit un râs isteric, am scos copilul de sub pat și am chemat-o și pe ea să vadă. Era un senzațional spectacol de artificii. Uitasem că era noaptea lor de Crăciun!

A doua zi, am fost nevoiți să stăm în mall de dimineață până seara. Asta era contractul de publicitate pe care îl semnasem pentru fie-mea. A avut de filmat în patinoarul mallului. Care mall era lângă apă, practic lipit de port. Apropos, nu știu dacă mai există acum.

În fine. După filmare, ne-a rămas destulă vreme să ne plimbăm pe acolo. Arăta ca oricare alt mall de oriunde. Aceleași branduri, aceleași fast food-uri, aceeași atmosferă. Fiind Crăciunul, era plin de brazi împodobiți și de o grămadă de “Baba Noel” (Moș Crăciun) care făceau poze cu puștanii, ținându-i pe genunchi.

Cum arăta publicul cumpărător? Păi, la fel de divers ca posturile de televiziune enunțate mai devreme. Predominant feminin, de toate felurile! De la pisi model european, tocuri de 16 și fustițe de 12, la purtătoare de Burka, negre din cap până în picioare. Toate, împărțind un fermecător ecumenism al consumerismului adus de ceea ce, pe vremuri, era o sărbătoare creștină, marcând Nașterea Domnului. Atunci mi-a picat fisa. În Beirut se poate întâmpla orice grozăvie, orice fel de conflict, etnic sau religios. O singură clădire va scăpa neatinsă: mall-ul!

Păi numai să sugereze fanaticul atentator sinucigaș cum că ar vrea să pună o bombă în mall! Îmi și închipui reacția soției, sorei, mamei: “N-ai decât să te faci martir unde oi vrea, de mall nu te atingi, atfel nu mai mănânci mâncare caldă, ai înțeles? Conserve până la întâlnirea cu fecioarele, să fie clar!”

Multe lucruri m-au uimit în Beirut. Cronologic, ultimele amintiri au fost de pe drumul cu taxiul, spre aeroport. Șoferul era creștin, grec de origine. La un moment dat, am trecut peste un pod, cu borduri înalte, de protecție. Dreapta-stânga erau blocuri de betone, sărăcăcioase, de tip Berceni, pe patru etaje. Pe calcane, postere uriașe reprezentând câte un bărbos pe fundal negru, îndemnând probabil la Război Sfânt. În balcoane… brazi ornați de Crăciun, cu luminițe pâlpâind. Fie-mea a arătat cu degetul pe geam. “Uite, tati, ce de brazi!” Șoferul m-a rugat să o opresc și să îi spun să lase imediat degetul jos. “Se poate interpreta că are vreo armă în mână, să lase mâna jos, ACUM!” L-am întrebat de ce a intrat în panică. Mi-a zis calm: “Ce vedeți pe ambele părți este cartierul Hezbollah al Beirutului. Aici, autoritățile statului Liban nu au ce căuta. Nici armata, nici poliția. Prin înțelegeri politice, ei au control asupra acestei zone, până la aeroport, inclusiv. Dacă primesc comandă în zona asta, nu vin. Dacă iau client în centru și cere aici, nu am ce face, îl aduc, dar plec rapid”.

Așa mi s-a părut Beirutul. Zăpăcitor, divers, indisciplinat, capitala unui stat eșuat, corupt, sofisticat, educat, cosmopolit, amestecat, prost administrat.

De aceea, faptul că 2750 de tone de nitrat de amoniu au zăcut 6 ani într-un depozit, la un loc cu niște zeci de kile de artificii, uitate acolo de o administrație ineptă, nu mă miră defel.

Sper că mallul a rămas în picioare. Sunt jenant de superficial, știu. Numai că acolo a fost locul unde am simțit aproape fizic șansa păcii în țara asta superbă, diversă, cosmopolită, sofisticată și atât de lovită.

Articole pe aceeaşi temă
 
*
ŞTIRILE ZILEI
CELE MAI NOI DIN ACTUALITATE
 
StirileTVR.RO PE FACEBOOK
 
  AZI MAINE
BUCURESTI 18°C 19°C
IASI 15°C 16°C
CLUJ 15°C 17°C
CONSTANTA 21°C 19°C
CRAIOVA 15°C 19°C
BRASOV 16°C 16°C
Vezi toate informatiile meteo
TVR +
Canalul TVR YouTube
ARHIVĂ ȘTIRI