Omul care a dărâmat imperiul. Gorbaciov și „imperialismul disperat” al lui Putin. Plus o amintire de thriller cu Nicolae Ceaușescu

Ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, care a încheiat perioada Războiului Rece fără vărsare de sânge, dar nu a reuşit să împiedice prăbuşirea Uniunii Sovietice, a murit, în noaptea de 30 spre 31 august 2022, la vârsta de 91 de ani, potrivit Spitalului Clinic Central (TSKB).

31 August 2022, 12:03 (actualizat 31 August 2022, 12:07) Știrile TVR |
Foto: Pixabay

Hulit de unii, lăudat de alții, Gorbaciov lasă în urmă o complicată moștenire politică. Dacă în ochii Occidentului Gorbaciov poartă o aură relativ mesianică, de înțelept care a pus capăt Războiului Rece, în Rusia ultimul lider sovietic a fost trecut în catastiful trădătorilor, fiind considerat responsabil de ceea ce Vladimir Putin a numit „cea mai mare catastrofă geopolitică” a secolului XX, destrămarea URSS.

În timp ce redesenarea „angro” a hărții politice a Europei este cea mai durabilă moștenire a lui Gorbaciov, aceasta nu a fost niciodată intenția lui, reamintește The Times într-un articol dedicat operei politice gorbacioviene. Reformele glasnost-ului și perestroika au fost invenția lui, dar au căpătat un impuls propriu care a devenit de neoprit, cu doza de libertate și democrație oferite poporului sovietic, dezaxând inexorabil imperiul sovietic prin spargerea izolaționismului comunist.

Mihail Gorbaciov nu a încercat niciodată să oprească forțele pe care le-a dezlănțuit, în ciuda opoziției feroce din partea vechei gărzi comuniste, care a încercat să-l îndepărteze printr-o lovitură de stat.

După ce Ucraina a votat pentru independență într-un referendum în decembrie 1991, Uniunea Sovietică s-a spart, lăsându-l pe Gorbaciov fără loc de muncă. Peste ani, niciuna dintre libertățile politice sau reformele susținute de Gorbaciov nu avea să supraviețuiască în Rusia modernă a lui Putin.

Dacă în memoria publică rusească Gorbaciov a fost adesea pus la stâlpul infamiei, în Vest a generat un efect contrar. O adevărată „Gorbymania” cuprinsese Occidentul la apusul Uniunii Sovietice. Până și Margaret Thatcher, o doamnă de fier zgârcită cu laudele, s-a simțit obligată să declare presei: „Îmi place Gorbaciov. Putem face afaceri împreună”.

Într-un articol de opinie publicat în ziarul guvernamental Rossiiskaya Gazeta în decembrie 2016, cu câteva zile înainte de împlinirea a 25 de ani de la demisia sa, Gorbaciov și-a recunoscut partea de responsabilitate în prăbușirea Uniunii Sovietice. „Dar conștiința mea este curată”, a scris el. „Am apărat Uniunea până la capăt, acționând prin mijloace politice.”

În 2014, el a susținut anexarea Peninsulei Crimeea de către Putin și a condamnat Occidentul pentru „euforia și triumfalismul” său după prăbușirea URSS.

Doi ani mai târziu, în 2016, Gorbaciov declara într-un interviu pentru The New York Times: „Eu tot spun că Rusia are nevoie de mai multă democrație.”

„Auzim, chiar și de la oameni apropiați lui Putin, declarații care subliniază autoritarismul (…) Cred că dacă democrația este ferm înrădăcinată, dacă se bazează pe alegeri, dacă oamenii au șansa de a-și alege lideri la intervale regulate… cred că de asta avem nevoie. Aceasta este baza stabilității în politica externă și internă.”

Deși era vocal, scria articole, eseuri și cărți despre nevoia de a spori libertatea în Rusia, critica directă a lui Mihail Gorbaciov la adresa lui Putin fusese redusă. Gorbaciov spunea că se temea că ar putea fi declarat „agent străin”, o etichetă stalinistă reînviată la Kremlin care înseamnă practic „spion” și care este acum folosită pentru a închide zeci de organizații ale societății civile.

Mark Galeotti, despre Gorbaciov și „imperialisul disperat” al lui Putin

„Mihail Gorbaciov a murit la vârsta de 91 de ani și, într-un fel, mă simt orfan. Am devenit fascinat de ceea ce era încă Uniunea Sovietică în ultimii ei ani de scleroză, când un geriatric muribund din vârful sistemului i-a succedat altuia. Dar primii mei ani ca observator al Rusiei au fost pe vremea în care el era secretar general, iar dacă seniorii noștri se obișnuiseră cu ideea că URSS era un stat polițienesc stagnant, de neschimbat, pentru noi gândul că ar putea exista schimbare, chiar și schimbarea spre bine, avea un fundament”, scrie într-un articol din The Spectator analistul Mark Galeotti, unul dintre cei mai apreciați experți în Rusia.

„Convingerea mea profund demodată că Rusia se poate schimba în bine, că într-o zi își va putea găsi calea înapoi în familia națiunilor europene, este un produs secundar al acestei ere. Nu pentru că Gorbaciov ar fi fost un sfânt sau un profet, ci pentru că forțele pe care le-a eliberat și care, în mod ironic, au muncit în avantajul său, au demonstrat foamea de ceva diferit, mai ales de acel sentiment de participare publică”, subliniază Galeotti.

Analistul consideră că cea mai mare virtute a lui Gorbaciov a fost „capacitatea sa de-a eșua productiv, de a eșua și totuși de a învăța”. Spre deosebire de atâția lideri, „el a evoluat”. „A venit la putere convins că sistemul avea nevoie era o mică modernizare și de un rebranding ușor, că partidul era cel mai mare aliat și instrument al său, iar în cele din urmă a ajuns, pe bună dreptate, să-l vadă drept cel mai mare obstacol în calea reformei”, subliniază Mark Galeotti.

Galeotti susține că, în aventura sa neoimperialistă, actualul președinte rus Vladimir Putin caută, de fapt, să distrugă ordinea postsovietică lăsată de Mihail Gorbaciov.

„Desigur, refuzul său de a folosi forța pentru a încerca să mențină împreună imperiul, fie că era vorba de Pactul de la Varșovia, fie de Uniunea Sovietică însăși, este și cel mai mare eșec al său în ochii unor oameni precum Putin. Homo Sovieticus în întregime, Putin nu vrea să restabilească URSS ca atare (sau imperiul țarist), dar este hotărât să restabilească acel statut global și acea hegemonie regională pe care simte că Gorbaciov le-a cedat fiindcă era prea slab. Aceasta este, desigur, o interpretare greșită, periculoasă și prostească a trecutului, presupunerea simplistă că un lider sovietic cu același tip de voință nemiloasă pe care Putin simte că o posedă s-ar fi putut pune împotriva valurilor istoriei și economiei. Cu toate acestea, este, fără îndoială, unul dintre factorii cheie din spatele imperialismului din ce în ce mai disperat al lui Putin, o nevoie de a demonstra că el este anti-Gorbaciov”, este de părere Mark Galeotti.

Gorbaciov, Iliescu și Ceaușescu

Mihail Gorbaciov era cu un an mai mic decât Ion Iliescu. Ambii născuți în martie, la o zi distanță – Iliescu pe 3 martie 1930, Gorbaciov pe 2 martie 1931. Relațiile dintre cei doi au hrănit o sumedenie de speculații în perioada postdecembristă.

În 2010, Gorbaciov și Iliescu s-au întâlnit la București la lansarea ziarului „Puterea”, prilej cu care fostul președinte român a încercat, într-un text publicat pe blogul său, să demonteze câteva teze legate de relația sa cu Mihail Gorbaciov. Însă nu doar atât. Luând cuvântul la eveniment, Iliescu a abordat și subiectul Revoluției din 1989. Declarațiile sale, în clipul de mai jos, publicat pe canalul de YouTube al HotNews.ro.

Prima întâlnire între Ceauşescu şi Gorbaciov a avut loc odată cu numirea celui din urmă în funcţia de secretar general al PCUS, în 1985. În mai 1987 a avut loc a doua vizită a lui Mihail Gorbaciov în România. Evenimentul a generat un interes deosebit din partea mass media occidentală, care a relatat pe larg vizita liderului sovietic la Bucureşti.

Liderul rus punea încă din 1987 eticheta pe regimul politic al lui Ceauşescu. „O vizită în România mi-a oferit încă un argument ca să continui perestroika:trebuia să se isprăvească pentru totdeauna cu încercarea de a se «ferici» societatea cu de-a sila. Întregul sistem reprobabil al intimidării, al îndobitocirii conştiente şi al manipulării luase sfârşit”, scria fostul lider sovietic în memoriile sale publicate în 1995.

A treia întrevedere avea să se lase cu scântei, Ceaușescu și Gorbaciov fiind la un pas de-a se lua la bătaie.

În iulie 1989, cei doi lideri se întâlnesc din nou la Bucureşti, de această dată la o întrevede Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia. Tensiunile erau la cote maxime între cei doi conducători. Istoricul Alex Mihai Stoenescu descrie ce s-a întmâplat la întalnire privată dintre Ceauşescu şi Gorbaciov. „Ultimul dialog, şi cel mai violent, a fost cel din vila lui Drăghici, din cartierul Primăverii. Era vara lui 1989. Seara, Ceauşescu l-a adus pe Gorbaciov şi au vorbit ei acolo, între patru ochi, şi erau să se ia la bătaie, să intre gărzile peste ei să îi despartă”.

La 4 decembrie 1989, a avut loc la Moscova întrunirea conducătorilor ţărilor membre în Tratatul de la Varşovia. Întrunirea s-a convocat ca urmare a întrevederii dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush, care avusese loc în zilele de 2-3 decembrie 1989 la Malta. Este ultima dată când Gorbaciov şi Ceauşescu se întâlnesc. Deja blocul comunist dădea semne de slăbiciune, zidul Berlinului se prăbuşise .Este adoptată o declaraţie în care conducătorii Bulgariei, R.D. Germane, Poloniei, Ungariei şi Uniunii Sovietice afirmă: „introducerea trupelor statelor lor în R.S. Cehoslovacă, întreprinsă în 1968, a constituit un amestec în treburile interne ale Cehoslovaciei suverane şi trebuie să fie condamnată”.

România nu a semnat acel comunicat fiindcă nu participase în 1968 la invadarea Cehoslovaciei, dar atitudinea lui Nicolae Ceauşescu în cadrul dezbaterii a fost una deosebit de dură faţă de URSS. Dictatorul român a cerut retragera trupelor sovietice din toate ţările din Europa Centrală și de Est, Cehoslovacia, Ungaria,  Polonia, dar şi din Germania.

Câteva date biografice și politice

Mihail Sergheevici Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), între 1985 şi 1991, primul şi singurul preşedinte al Uniunii Sovietice (1990-1991), s-a născut la 2 martie 1931, în Privolnoye, regiunea Stavropol.

Eforturile sale în vederea democratizării sistemul politic al URSS şi pentru descentralizarea economiei au dus la căderea comunismului şi destrămarea Uniunii Sovietice în 1991. În parte, pentru faptul că acţiunile sale au dus la încheierea dominaţiei postbelice a Uniunii Sovietice în Europa de Est, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

Născut într-o familie de ţărani ruşi, a intrat în Comsomol (organizaţia de tineret a PCUS) în 1946, şi a lucrat la o fermă de stat în Stavropol pentru următorii patru ani. În 1952 a intrat la Facultatea de Drept a Universităţii din Moscova şi a devenit membru al Partidului Comunist. A absolvit studiile de drept în 1955 şi a continuat să deţină posturi de conducere în Comsomol şi în cadrul organizaţiilor de partid din Stavropol, în 1970 devenind prim-secretar al comitetului regional de partid.

Mihail Gorbaciov a fost numit membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1971. A devenit membru supleant al Biroului Politic în 1979 şi membru cu drepturi depline în 1980. A datorat o mare parte din ascensiunea sa constantă lui Mihail Suslov, principalul ideolog al partidului. Pe parcursul mandatului lui Iuri Andropov (1982-1984), ca secretar general al Partidului Comunist, Gorbaciov a devenit unul dintre membrii extrem de activi ai Biroului Politic. După dispariţia lui Andropov, Konstantin Cernenko a devenit secretar general al partidului, în februarie 1984, Gorbaciov fiind văzut ca un posibil succesor al acestuia. Cernenko a murit la 10 martie 1985, iar în ziua următoare Biroul Politic l-a ales în funcţia de secretar general al PCUS pe Mihail Gorbaciov.

După introducerea rapidă a unui set de măsuri cu privire la consolidarea puterii personale în conducerea sovietică, a încercat o resuscitare a economiei sovietice care a avut o stagnare în timpul mandatului Leonid Brejnev (1964-1982). În acest scop, a avut în vedere modernizarea tehnologică rapidă şi creşterea productivităţii, potrivit sursei citate.

Atunci când s-a constatat că noile măsuri nu produc rezultate tangibile, Gorbaciov a început în perioada 1987-1988 să iniţieze reforme mai profunde ale sistemului economic şi politic sovietic. În cadrul noii sale politici de glasnost ("transparenţă"), a avut loc un dezgheţ cultural important, moştenirea regimului totalitar stalinist fiind în cele din urmă complet repudiat.

În cadrul politicii de perestroika ("reconstrucţie") a lui Gorbaciov, au fost întreprinse primele încercări de a democratiza sistemul politic sovietic. De asemenea, în cadrul perestroika, unele mecanisme limitate de piaţă liberă au început să fie introduse în economia sovietică.

În octombrie 1988, Gorbaciov a fost ales în funcţia de preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem (legislativul naţional), consolidându-şi astfel puterea. În 1988, Constituţia a fost modificată şi, în conformitate cu noile prevederi, a fost instituit un nou legislativ, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS şi Sovietul Suprem. În mai 1989, Gorbaciov a fost ales preşedinte al Sovietului Suprem.

În perioada 1989-1990, Gorbaciov a fost iniţiatorul unei serii de evenimente care au transformat ţesătura politică a Europei şi au marcat începutul sfârşitului Războiului Rece. De-a lungul anului 1989, el a profitat de fiecare ocazie pentru a-şi exprima sprijinul pentru comuniştii reformişti din ţările blocului sovietic din Europa de Est. Când regimurile comuniste din aceste ţări s-au prăbuşit ca piesele de domino, Gorbaciov, în mod tacit, a încuviinţat căderea lor.

În urma alegerilor democratice, noi guverne au venit la putere în Germania de Est, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi la sfârşitul lui 1989, începutul lui 1990, Gorbaciov a fost de acord cu retragerea treptată a trupelor sovietice din aceste ţări.

În 1990, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru realizările sale în cea ce priveşte relaţiile internaţionale.

La 15 martie 1990, Mihail Gorbaciov a fost ales, de către Congresul Deputaţilor Poporului, preşedinte al Uniunii Sovietice. În acelaşi timp, Congresul, sub conducerea sa, a abolit monopolul garantat constituţional al Partidului Comunist în Uniunea Sovietică, deschizând astfel calea pentru legalizarea altor partide politice.

Politica de reforme a lui Gorbaciov a generat o escaladare a conflictelor naţionale şi mişcărilor separatiste, ţinute sub control prin prezenţa militară sovietică.

Proclamarea independenţei Lituaniei, în martie 1990, a Letoniei şi Estoniei (mai 1990) au reprezentat cea mai grea încercare pentru liderul sovietic, care a condamnat public aceste acţiuni. La 19 august 1991, forţele ostile reformei au încercat o lovitură de stat. După trei zile, Mihail Gorbaciov a fost reinstalat la conducerea ţării, conducătorii puciului fiind arestaţi.

La 24 august 1991, Gorbaciov a demisionat din funcţia de secretar general al PCUS.

La 8 decembrie 1991, Rusia, Ucraina şi Belarus au pus bazele Comunităţii Statelor Independente (CSI) la care ulterior, la Alma-Ata, au aderat alte opt republici foste sovietice. Odată cu formarea noii structuri, Uniunea Sovietică şi-a încetat existenţa la 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov dându-şi în aceeaşi zi demisia din funcţia de preşedinte al URSS.

În 1996, Gorbaciov a mai candidat la alegerile prezidenţiale din Rusia, dar a obţinut numai 1% din voturile exprimate.

Articole pe aceeaşi temă
 
*
ŞTIRILE ZILEI
CELE MAI NOI DIN EXTERN
 
StirileTVR.RO PE FACEBOOK
 
  AZI MAINE
BUCURESTI 6°C 7°C
IASI 4°C 5°C
CLUJ 4°C 5°C
CONSTANTA 7°C 10°C
CRAIOVA 6°C 5°C
BRASOV 5°C 7°C
Vezi toate informatiile meteo
TVR +
Canalul TVR YouTube
ARHIVĂ ȘTIRI