„Ne electrocutau cu bastoanele pentru vite, jucăriile preferate ale Rusiei”. Un fost prizonier de război ucrainean vorbește despre infernul din captivitatea rusă

Bătăile au avut loc tot timpul. Erau bătăi pentru prizonierii auziți vorbind și, deoarece rusa era obligatorie, bătăi suplimentare pentru cei care vorbeau în ucraineană. Erau bătăi pentru prizonierii care îndrăzneau să se întindă înainte de ora 22.00 și, în unele zile, după capriciul gardienilor, bătăi pentru cei care îndrăzneau să stea, prizonierii fiind adesea nevoiți să petreacă perioade de 16 ore mișcându-se în cercuri mici în celule.

Locotenentul principal Serhîi Straciuk, un comandant de pluton maritim capturat în bătălia pentru Mariupol și eliberat în urmă cu zece zile în cadrul unui schimb de prizonieri, a declarat pentru The Times că până și în orele înainte de eliberarea lor, 215 de prizonieri ucraineni de la bordul unui avion militar au fost bătuți cu bastoane electrice pentru vite, în timp ce stăteau înghesuiți în fuzelaj, cu mâinile legate și legați la ochi, în drumul lor către libertate.

„Ne tot electrocutau cu bastoanele pentru vite, ne loveau cu paturile de pușcă, toate jucăriile preferate ale Rusiei, pe tot parcursul zborului”, a spus el la un centru de reabilitare din apropierea orașului Poltava, unde este îngrijit pentru a-și restabili sănătatea mintală și fizică.

Printre bărbații capturați la Mariupol s-au numărat luptătorii britanici Shaun Pinner și Aiden Aslin, ambii condamnați la moarte de un tribunal rus, dar și eliberați luna trecută în cadrul schimbului de prizonieri.

Relatarea lui Straciuk, în vârstă de 30 de ani, este printre primele care descriu în detaliu abuzul asupra prizonierilor de război ucraineni. Șeful misiunii ONU pentru drepturile omului în Ucraina a spus că un astfel de tratament ar putea echivala cu o crimă de război. Privați de hrană adecvată, ținuți în celule cu lumina aprinsă 24 de ore pe zi, interzicându-le de a vorbi în propria limbă, vizați de bătăi regulate și fără acces la cărți, scrisori, pixuri sau hârtie, mii de prizonieri ucraineni au parte de aceste condiţii în închisorile ruseşti.

Reflectând la coșmarurile care îi aglomerează acum somnul, Straciuk, a cărui greutate a scăzut cu aproape 5 kg (30 kg) în închisorile rusești, a spus că cele mai traumatizante amintiri au venit din cele cinci luni petrecute în închisoare, mai degrabă decât din bătălia de la Mariupol. „Nici amintirile nu sunt grozave. Dar cel puțin la Mariupol luptam să apăr Ucraina împotriva invaziei rusești, în timp ce în închisoare eram tratați ca niște criminali, mereu flămânzi și adesea bătuți. Flashback-urile sunt întotdeauna cele din închisoare.”

Istoria lui și cea a căutării lui disperate de către soția sa, prin postările de pe rețelele de socializare pentru a vedea dacă era încă în viață, este atât o poveste despre războiul contemporan, cât și despre violență și abuz.

Prima dată a întâlnit foamea în bătălia pentru Mariupol. Unitatea sa, Batalionul 1 Marină, Brigada 36, a fost trimisă să se alăture altor unități ucrainene care apărau orașul la câteva zile după începerea invaziei ruse. Cu rații limitate și scăderea stocurilor de muniție, plutonul său a fost implicat în lupte aprige în timp ce încerca să blocheze unitățile blindate rusești care traversau două poduri-cheie în Mariupol. „Am avut două mari probleme”, a spus el în camera sa de la centrul de reabilitare. „Trebuia să evităm să murim de foame și trebuia să supraviețuim atacurilor rusești. Ambele sarcini ne-au dat mult de furcă.”

Amintirile sale despre bătălie includ o confruntare cu soldații ruși de-a lungul unei linii de cale ferată; un ciobănesc belgian fără stăpân pe care oamenii lui l-au adoptat; moartea celui mai mic dintre puşcaşii săi marini, la doar 19 ani; ziua în care soldații săi epuizați s-au îndopat într-un depozit plin de băuturi energizante — și ultima conversație telefonică pe care a avut-o cu soția sa, în care a avertizat-o că moartea sau încarcerarea erau singurele rezultate posibile.

Capturarea a fost cea mai amară amintire dintre toate. Separat de batalionul său, încercuit, sub un bombardament continuu de tancuri, artilerie și lovituri aeriene, nouă dintre cei 22 de pușcași marini ai lui Straciuk au fost uciși sau răniți înainte ca acesta să primească un ordin prin radio, la sfârșitul lunii aprilie, să se predea sau să evadeze. „Mi-am adunat oamenii și le-am spus că avem două opțiuni”, a spus el. „Nimeni nu a vrut să se predea. Așa că ne-am împărțit în grupuri mici și am încercat să scăpăm din două seturi de încercuiri rusești.” După două zile petrecute ascunzându-se într-un tunel subteran, norocul i s-a terminat și a fost capturat.

Declarat dispărut în acțiune, soarta lui Straciuk a fost necunoscută până când soția sa Oleksandra, în vârstă de 29 de ani, un maior în armata ucraineană, a început să studieze exhaustiv postările din Telegramul rusesc, verificând clipuri video și fotografii pentru a descoperi dacă era încă în viață. Cunoscând poziția pe care a apărat-o în Mariupol, ea a găsit curând videoclipuri făcute din dronă în care apăreau nu doar soldați ruși într-un număr copleșitor, ci și câinele ciobănesc belgian adoptat de soțul ei, în compania trupelor ruse victorioase.

Ea a început să studieze trupurile pușcașilor morți, ținându-și respirația de fiecare dată când vedea un bărbat mare, cu barbă, care semăna cu Serhîi. „Dar știam exact cum arată uniforma lui, detaliile precise ale camuflajului și ce tip de încălțăminte purta, cizme de vânătoare italiene Crispi sau adidași New Balance”, a spus ea. „În acest fel, mi-am dat seama că printre trupurile pe care le-am văzut nu era și al lui Serhîi.”

Apoi, la aproape patru săptămâni după ce a auzit ultima oară de el, a văzut un clip pe Telegram cu Straciuk interogat de ruși în care acesta confirma prezența străinilor în plutonul său. Îi văzuse ultima oară pe Aslin și Pinner în Mariupol în haosul din ultimele zile, înainte ca supraviețuitorii plutonului său să încerce să evadeze. „Amândoi erau soldați buni și disciplinați. Ne-am înțeles bine”, și-a amintit el despre britanici. „Nu am văzut momentul capturării lor, dar pentru ruși prezența cetățenilor britanici în plutonul meu a fost de mare interes propagandistic.”

A urmat un lanț de închisori. Mai întâi, Straciuk a fost trimis la Olenivka, lângă Donețk, în estul Ucrainei, unde i s-a ras capul și a fost bătut cu bâte de șase gardieni. Cel puțin 53 de prizonieri ucraineni au murit în acea închisoare zece săptămâni mai târziu, pe 29 iulie, când o minge de foc, cauzată probabil de o bombă, le-a răpit viețile. Apoi, a fost mutat la Taganrog, în Rusia, unde prizonierii de război ucraineni erau bătuți în fiecare zi cu bastoane și hrăniți doar cu terci și pâine veche. În sfârșit, a fost transferat la Briansk, unde a împărțit o celulă cu alți zece prizonieri, într-un regim tăcut de iluminare constantă și bătăi.

„Plictiseala totală a fost cel mai rău aspect”, a spus el. „Era interzis să vorbim. Nu era nimic de făcut, nimic de citit, nimic de scris. Nu puteai să te întinzi și uneori nu aveai voie să stai. Dacă intra un gardian, trebuia cu toții să ne îndoim de mijloc, cu mâinile strânse la spate. Unii bărbați s-au prăbușit și au plâns toată ziua din cauza nefericirii. Am crezut că voi supraviețui și că într-o zi voi fi liber, dar pe măsură ce fiecare zi trecea speranțele mele păleau.”

Straciuk nu are idee de ce a fost ales pentru a fi implicat în schimbul de prizonieri din 21 septembrie. În conformitate cu termenii acordului, el și alți 214 membri ai personalului ucrainean, majoritatea capturați la Mariupol, au fost eliberați în schimbul a 55 de ruși și ucraineni pro-Moscova. Turcia, Vaticanul și Arabia Saudită au fost implicate în negocierea schimbului, care a presupus și eliberarea a cinci comandanți superiori din regimentul naționalist Azov al Ucrainei și a zece prizonieri străini, inclusiv Pinner și Aslin, care au fost transferați în Arabia Saudită înainte de a se întoarce acasă.

Nici pușcașul marin nu și-a dat seama că va fi eliberat în acel moment până când, după ce a fost bătut și electrocutat în timpul zborului către Belarus, i-a fost îndepărtat banda la ochi după ce a trecut granița cu Ucraina. El este acum supus unei perioade de trei săptămâni de controale de sănătate și reabilitare și va avea o lună de concediu – înainte de a se reîntoarce în unitatea sa. „Îmi revin repede, dar mă bântuie gândul la soldații mei, cei care nu au fost schimbați și încă lâncezesc în închisorile rusești”, a spus el, frecându-și urmele de pe încheieturi cauzate de cătușele de plastic.

Un sms către soția lui Straciuk, trimis de Pinner după eliberarea lor, a ajutat la ameliorarea acestui sentiment de vinovăție. „Spune-i că l-aș urma până la capătul pământului”, a scris Pinner. „Fără conducerea lui am fi pierdut mult mai mulți oameni. Îmi amintesc că i-am spus: «Nu sunt sigur că vom ieși din asta». El a spus: «Vreau doar să-mi văd soția din nou». Ei bine, ne-a ieșit.”