Michel de Montaigne, inventatorul eseului ca specie literară

Și își mai punea problema condiției umane. În esență nu dădea prea mari șanse speciei. Ne naștem, trăim, îmbătrânim, murim. Dacă mai apucam printre picături să mai creăm și ceva, bine! Dacă nu, ghinion. Cam așa de pesimist era.

Shakespeare l-a citat in „Hamlet”, când prințul Danemarcei se plimba cu o carte în mâini și zicea că bătrânii sunt ușor inutili, iar din ochi le curge un lichid asemănător cu rășina prunului. Noi nu suntem de acord nici cu Hamlet, nici cu Montaigne din care citea. Noi știm ca vârstnicii noștri sunt oameni înțelepți și avem în cap proverbul tradițional „Cine n-are bătrâni să-și cumpere!” Singura problema e ca n-avem bani.

În realitate, lui Montaigne îi plăcea viața și profita de micile ei plăceri. A iubit, a făcut 5 fete și la un moment dat a fost ales primar al Marsiliei. Doar ca, în timpul administrației lui, a izbucnit o epidemie de ciumă în Marsilia. Ce a făcut Montaigne? Și-a delegat atribuțiile și a fugit la Veneția.

Sigur, într-o vizita de lucru. Întâmplator sau nu, s-a întors din Veneția fix când s-a terminat ciuma din Marsilia. Sănătos tun și pus pe criticat și filosofat. A murit și el de insuficiență renală la 59 de ani.

Francezii îl iubesc pentru că a fost primul lor mare filosof. Și îi păstrează inima, la propriu, în biserica parohială Saint-Michel-de-Montaigne.