Mărţişorul, talismanul de pe Funia Timpului

Câte zone geografice, atâtea poveşti în jurul tradiţiei mărţişorului, o moştenire românească veche care îşi are originea în credinţele şi practicile agrare. S-au găsit ca dovezi arheologice pietre de râu cu urme de vopsea albă şi roşie vechi de peste opt mii de ani, la Schela Cladovei, în Mehedinţi, iar din vremea dacilor, şiraguri de pietricele albe şi roşii care se purtau la gât, primăvara.

Apoi, mărţişorul a fost o monedă din aur, argint sau bronz, asociată cu strălucirea soarelui primăvara, atârnată de fire subţiri de lână, negru cu alb sau roşu cu alb. Negrul era întunericul iernii, albul strălucirea soarelui, iar roşul sângele, viaţa şi ferilitatea. Dacii credeau că aceste amulete, purtate de copii, femei şi adulti, aduc fertilitate, frumuseţe şi feresc de arşiţa soarelui. Mărţişoarele erau purtate până când înfloreau copacii şi apoi erau atârnate de crengile lor.

Chiar dacă acum a căpătat şi caracter comercial, Mărţişorul rămâne o sărbătoare populară autentică. „Toate acele ornamente ce se adaugă şnurului împletit ţin de zona urâtului, şi nu de tradiţie, de valoarea mărţişorului, şi nu înfrumuseţează cu nimic gestul de a oferi un mărţişor. Totuşi, şnurul alb-roşu se păstrează foarte bine şi azi şi aproape că nu ne-am putea imagina începutul de primăvară fără ca el să-l vestească”, consideră etnograful Angela Paveliuc-Olariu.

Mărţişorul – un simbol al focului, luminii şi al soarelui

„Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire”, spunea poetul George Coşbuc, într-un studiu dedicat mărţişorului.

Bănuţul de argint era asociat soarelui pentru că albul în credinţa populară este un semn al puterii şi al forţei, iar George Coşbuc mai spunea că în folclorul nostru toate anotimpurile sunt simbolizate cromatic: primăvara prin roşu, vara prin verde sau galben, toamna prin negru sau albastru, iar iarna prin alb. Şi de aceea, şnurul împletit din alb şi roşu, frumos numit funia timpului, este un simbol al trecerii de la iarna cea albă, la primăvara vie ca focul, sângele şi soarele. Şi se mai spune în credinţa populară că roşul ar fi chiar vitalitatea femeii, iar albul, pur şi rece ca zăpada, ca apele înspumate sau ca norii de pe cer, ar semnifica înţelepciunea bărbatului.

„Scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Hristos în sân. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţire de suflet. Ţăranii le pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească. Poporul mai ştie că mărţişorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu aşa ca podoabă ori ca jucărie”, mai spunea poetul.

Odată purtat, mărţişorul era agăţat în crengile unui pom fructifer pentru a-l apăra şi a-l face mai rodnic, se punea sub cloşcă sau să se păstra în casă la icoană, ca să aducă sănătate. Împletirea celor două fire simboliza unitatea luminii cu întunericul, a iernii cu vara, a vieţii cu moartea sau a binelui cu răul.

Mărtişoarele intră şi în obiceiurile altor ţări din regiune, Bulgaria, Albania sau Serbia.

Baba Dochia şi funia timpului

Cele mai multe dintre sărbătorile şi obiceiurile populare de la începutul lunii martie sunt legate de Dochia, un personaj care apare în poveştile, legendele sau zicalele din folclorul românesc.

Dochia se aseamănă ca personaj mitic cu zeiţa neolitică Terra Mater, cu Iuno şi Diana din Panteonul roman, cu Hera şi Artemis din Panteonul grec sau cu Sfânta Evdochia samariteanca. Frumoasa Evdochia, născută în Cetatea Iliopolei din Liban în vremea Împăratului Traian, şi-a trăit tinereţea în desfrâu, dar spre bătrâneţe s-a pocăit şi a fost botezată de episcopul Theodot. Şi-a împărţit averea la săraci şi s-a retras la mănăstire, unde ar fi făcut mai multe minuni, pentru care a primit rangul de cuvioasă mucenică şi o zi de celebrare, în calendarul creştin, la 1 martie.

Calendarul popular şi-a însuşit numele Evdochiei creştine ca Baba Dochia, iar sărbătorile şi obiceiurile de primăvară care semnifică timpul îmbătrânit şi renaşterea se împart în două perioade: Zilele Babei Dochia, între 1 şi 9 martie, şi Zilele Moşilor, între 9 şi 17 martie, în 9 martie fiind sărbătoare mare, moartea Babei Dochia şi renaşterea Pruncului Dochia.

Legendele Dochiei din credinţă populară simbolizează opoziţia dintre anul vechi şi anul care se înnoieşte, dintre sterilitate şi fertilitate.

Una dintre legende spune că Dochia era o soacră rea care şi-a pus nora, pe soţia lui Dragobete, să culeagă fragi copţi chiar la începutul primăverii, şi când, ajutată de Dumnezeu, tânăra femeie găseşte fructele şi i le aduce, Baba Dochia crede că a venit vara. Pregăteşte turma de oi pentru a urca pe munte, îşi pune totuşi 12 cojoace în spate, câte luni are anul, şi porneşte urcuşul. Ploaia care începe şi ţine 9 zile îi îngreunează cojoacele aşa că baba le dezbracă unul câte unul, dar în a noua zi, sau a douăsprezecea zi în unele variante, Dochia moare de frig împreună cu turma şi oile sunt transformate în stane de piatră, care în credinţă populară ar fi Ceahlău, Caraiman sau Semenic.

O altă variantă povesteşte că fiul Dochiei, Dragobete, s-a căsătorit împotriva voinţei ei şi, supărată, baba şi-a trimis nora la râu într-o zi rece de iarnă să spele şi să albească un ghem de lână neagră pe care o torsese chiar ea. Lână nu se albea şi degetele fetei sângerau de atâta spălat şi atunci a apărut Iisus Cristos care i-a dat tinerei o floare roşie să spele lâna. Lână s-a albit şi tânăra a plecat bucuroasă spre casă, dar Dochia a primit-o rău şi a acuzat-o că Mărţişor, aşa cum îi spusese fata lui Iisus, era iubitul ei. Floarea adusă de Mărţişor spunea însă că a venit primăvara şi Baba Dochia a plecat cu oile pe munte, iar restul poveştii este acelaşi.

În traditia populară se spune ca primele 9 zile ale primăverii calendaristice, numite zilele babelor, aduc vreme schimbătoare, cu soare cald, dar şi cu ploaie, lapoviţă sau chiar cu viscolul, la fel de capricioase ca şi firea Dochiei. Obiceiul de a alege între 1 şi 9 martie o zi ca Babă se crede că preveşteste şi norocul omului în acel an.

Calendarul popular marchează la 1 martie, de ziua babei Dochia, începutul anului agrar, când oamenii îşi curăţau livezile, grădinile, curţile şi umblau la stupi.

La 9 martie, echinocţiul de primăvară pe stil vechi, la moartea Babei Dochia urmată imediat de naşterea pruncului Dochia, oamenii satelor începeau semănăturile.

Peste trei luni, la solstiţiul de vară, la coacerea grânelelor putea porni recoltarea, iar Dochia devenea Sânziana sau Drăgaica.