Maria Bordea, cel mai longeviv cabanier din România, își face meseria în Cabana Diham și azi, la 80 de ani

Ziua de muncă a Mamei Oara începe la 6.30 și se încheie aproape de miezul nopții. Ea prepară mai multe feluri de mâncare, în fiecare dimineață, pentru călătorii pe care îi așteaptă. Chiar la intrarea în cabană ne întâmpină și fotografia soțului ei, Gheorghe Bordea, care a murit acum 17 ani. Soția îi face în fiercare zi câte o cafea. E un ritual neîntrerupt nici măcar de deces. De două ori pe săptămână se duce cu mașina, la poalele muntelui, să facă aprovizionarea. Are un singur angajat. În rest, o mai ajută copiii și nepoții, mai mult în weekend.  Lunga ei poveste de cabanieră începe în 1956.

Soții Bordea au lucrat și la cabanele Caraiman și Babele. În 1979 au venit la Diham.

În timp, aici s-a creat o imensă familie, formată din turiști din toată țara, care se reuneau aproape în fiecare an, de revelion sau la marile sărbători. În acest loc există și o capelă. Acolo, doi tineri și-au unit destinele, în 2010, în fața preotului.

Cabana Diham a fost construită în 1934 de Escafau, o asociație de iubitorilor muntelui. Trecută în proprietatea statului pe vremea comunismului, a fost cumpărată de soții Bordea, după 1990. Alături de vechea construcție s-a conturat și Noul Diham, ridicat între 1998 și 2002. Nenorocirea a venit în același an, al inaugurării.

Marin Cioraru era militar într-o unitate din vecinătatea Cabanei Diham. El și camarazii lui au intervenit din prima clipă, să dea o mână de ajutor.

Și totuși soții Bordea nu au vrut să plece din acest loc. Dimpotrivă, au pornit la reconstrucție. Le-au sărit în ajutor și turiștii, dar și asociațiile montaniarzilor. Electricieni, tâmplari, instalatori, zidari au stat aici luni întregi, ca voluntari, și au muncit. În 2013 a fost gata Dihamul, renăscut din propria cenușă. Alături, că o amintire a solidarității, a rămas temelia vechii cabane.