Mărțișorul a intrat pe lista Patrimoniului imaterial UNESCO

Câte zone geografice, atâtea poveşti în jurul tradiţiei mărţişorului, o moştenire românească veche care îşi are originea în credinţele şi practicile agrare. S-au găsit ca dovezi arheologice pietre de râu cu urme de vopsea albă şi roşie vechi de peste opt mii de ani, la Schela Cladovei, în Mehedinţi, iar din vremea dacilor, şiraguri de pietricele albe şi roşii care se purtau la gât, primăvara.

Apoi, mărţişorul a fost o monedă din aur, argint sau bronz, asociată cu strălucirea soarelui primăvara, atârnată de fire subţiri de lână, negru cu alb sau roşu cu alb. Negrul era întunericul iernii, albul strălucirea soarelui, iar roşul sângele, viaţa şi ferilitatea. Dacii credeau că aceste amulete, purtate de copii, femei şi adulti, aduc fertilitate, frumuseţe şi feresc de arşiţa soarelui. Mărţişoarele erau purtate până când înfloreau copacii şi apoi erau atârnate de crengile lor.

Chiar dacă acum a căpătat şi caracter comercial, Mărţişorul rămâne o sărbătoare populară autentică. „Toate acele ornamente ce se adaugă şnurului împletit ţin de zona urâtului, şi nu de tradiţie, de valoarea mărţişorului, şi nu înfrumuseţează cu nimic gestul de a oferi un mărţişor. Totuşi, şnurul alb-roşu se păstrează foarte bine şi azi şi aproape că nu ne-am putea imagina începutul de primăvară fără ca el să-l vestească”, consideră etnograful Angela Paveliuc-Olariu.

Mărţişorul – un simbol al focului, luminii şi al soarelui

„Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire”, spunea poetul George Coşbuc, într-un studiu dedicat mărţişorului.

Bănuţul de argint era asociat soarelui pentru că albul în credinţa populară este un semn al puterii şi al forţei, iar George Coşbuc mai spunea că în folclorul nostru toate anotimpurile sunt simbolizate cromatic: primăvara prin roşu, vara prin verde sau galben, toamna prin negru sau albastru, iar iarna prin alb. Şi de aceea, şnurul împletit din alb şi roşu, frumos numit funia timpului, este un simbol al trecerii de la iarna cea albă, la primăvara vie ca focul, sângele şi soarele. Şi se mai spune în credinţa populară că roşul ar fi chiar vitalitatea femeii, iar albul, pur şi rece ca zăpada, ca apele înspumate sau ca norii de pe cer, ar semnifica înţelepciunea bărbatului.

„Scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Hristos în sân. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţire de suflet. Ţăranii le pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească. Poporul mai ştie că mărţişorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu aşa ca podoabă ori ca jucărie”, mai spunea poetul.

Odată purtat, mărţişorul era agăţat în crengile unui pom fructifer pentru a-l apăra şi a-l face mai rodnic, se punea sub cloşcă sau să se păstra în casă la icoană, ca să aducă sănătate. Împletirea celor două fire simboliza unitatea luminii cu întunericul, a iernii cu vara, a vieţii cu moartea sau a binelui cu răul.

Mărtişoarele intră şi în obiceiurile altor ţări din regiune, Bulgaria, Albania sau Serbia.