Lumea ideală a copiilor cu dizabilităţi nu există

Simona e una dintre multele mame din România care s-a lovit de ziduri de indiferenţă de fiecare dată când a încercat să rezolve o problemă pentru copilul ei cu dizabilităţi. Şi la şcoală, şi pe stradă.

În ultimii doi ani a schimbat şase profesori de sprijin, plătiţi de ea, în speranţa unor progrese ale Emei.

În cele din urmă a reuşit să o înscrie pe fetiţă în clasa a II-a, la Școala Nr. 184, unde merge două zile pe săptămână, câte două ore. În rest, părinţii se ocupă de ea.

Campania „Creştem mai puternici când creştem împreună” vorbeşte despre frumuseţea unei lumi ideale. În care încap toţi copiii. O lume care, momentan, pare departe de România.

Lipsurile sunt multe. Profesorii de sprijin sunt insuficienţi iar ceilalţi nu sunt pregătiţi pentru a avea în clasă copii speciali.

De anul viitor, Autoritatea Naţională Pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi vrea reglementarea serviciilor de tip Respiro, adică să înfiinţeze centre în care copiii cu nevoi speciale să poată fi îngrijiţi în siguranţă o oră sau o zi. Vor fi si echipe mobile care trebuie să identifice copiii cu probleme şi să-i îndrume spre terapii şi şcoli în care să fie ajutaţi.

O dizabilitate nu ar trebui să fie un motiv de excludere. Şi totuşi, cifrele Ministerului Educaţiei arată că, anul acesta, numărul copiilor şcolarizaţi în învăţământul de masă a ajuns la aproape 39.000, în creştere faţă de ultimii trei ani, când media era 33.000 de elevi.

Însă, în România sunt înregistraţi 72.000 de copii cu dizabilităţi. Cei mai mulţi în Bucureşti, Iaşi şi Prahova.