La o ţuică | Un editorial de Gabriel Giurgiu, realizatorul emisiunii „Europa mea”

Gheorghe ne arată mişcările de bază, cu noua lui coasă, Anda. Aşa face el, toate coasele primesc nume de femei. Unele-s mai grele, altele mofturoase, unele mai harnice, altele mai încăpăţânate. Anda e nouă că, acum două săptămâni, Dan a pus ochii pe aia veche, l-a prins pe Gheorghe pe lângă gard şi i-a zis: „Dă-o Gheorghe-ncoace un pic pe Lavinia, să văd ce-o tot lauzi atât.” Gheorghe i-a dat-o şi Dan i-a întins repede un pumn de bancnote. „Ia banii, Gheorghe şi pleacă, n-o mai vezi pe Lavinia decât la mine. N-am ce să mai discut cu tine, decât dacă mai vrei bani pe ea. Coasa nu ţi-o mai dau.” A râs Gheorghe, a luat banii şi i-a pus coadă Andei, ăsteia noi. A-nceput deja sezonul de cosit şi toţi au de treabă. Dar azi e duminică şi, în afară de Marcel pocăitu’ care ţine cu Universitatea Craiova, nu munceşte nimeni, că nu suntem între păgâni.

Mă reped în ei, de dragul conversaţiei. „Măi Mihaie, Dane, nea Puiu, toţi aţi fost prin Bucureşti, la muncă. Anu’ trecut în toamnă, ştiţi cât era para la aprozar, la mine-n cartier? 6 lei. Gutuia era vreo 10 lei. Aci putrezeau prin şanţ. Nu puteai să mergi pe drum, călcai în mere, pere, caise şi gutui. Juma’ de sat nici n-aţi terminat de strâns merele. Mă, voi nu vreţi bani, nu vă trebe.” „Da, da’ prunele le-am străns toate”, zice nea Parfumel. Râdem toţi, ştim noi de ce. Într-adevăr, prune nestrânse au fost mult mai puţine. Chiar şi-aşa, ţuică de vânzare acum, în mai, nu mai are decât tanti Felicia. Restul stocurilor s-au dus de pe la Crăciun. „Da, domnu’ Gabi”, mă aprobă toţi, „şi mai ştii şi mata c’ale noastre nici nu-s stropite. Naturale toate, fără conservanţi, fără soiuri d’alea genetice. Da’ cine să le ducă la Bucureşti?” „Păi, Marian are un papuc, Dan are altu’, nea Neluţă face rost oricând de un microbuz, cum cine să le ducă? Strângeţi cu mâna 80-100 de kile de pere, dar cu mâna, nu d’alea căzute şi lovite, că nu le ia nimeni, puneţi-le în maşină şi hai cu ele. Mergem acum, din timp, vă tocmiţi cu trei patru aprozare de cartier şi daţi-le la vânzare. Aveţi mere, pere, gutui, caise. Oricum, prunele nu le ducem la aprozar, că e păcat de ele.” Dau cu toţii aprobator din cap. Cum să vinzi prune? Alea-s prea valoroase.

Nu-i las. Continui. „Mă, da’ la APIA v-aţi înscris?” „Unde, la a lu’ Bârzoi?” „Care Bârzoi? Io zic de APIA, e jos, în Pucioasa, lângă biserica nouă” „Păi, da, la Bârzoi, că el e şef acolo. Nu, ce eram proşti? Să ne mărească impozitu’?” Rămân perplex. „Ce impozit, bre, ce-are impozitu’ cu subvenţia pe hectar? Te duci acolo, completezi formularu’, dai cu carioca pe poza din satelit, îţi faci un cont în bancă şi gata, vine banu’. Cam o sută de euroi pe an la hectar şi creşte de la an la an. Da’ ce să vă mai zic, că e clar că nu vă trebuie bani”, îi şicanez mai departe. „Păi dacă nu ne zice nimeni…” Ăsta era nea Puiu Ursaru, tip gospodar, altfel. „Puiule, îl întreb eu scurt, măcar pe la Liliana ai fost, devale?” Aici l-am prins. Liliana are un magazin cu de toate, cârciumă şi băcănie. E ultima oază de cumpărături utile (un pate de ficat, o apă minerală mai bună, ţigări mai variate) de la asfalt, din Glodeni, până s-o iei pe drumul desfundat de trei kilometri până-n Maluri. Neluţă are şi el magazin sătesc aici, în Maluri (becuri, chibrituri, bere, apă minerală, pâine) dar nu se compară cu alde Liliana. Toţi opresc acolo când coboară în Pucioasa, mai stau la o vorbă, mai beau două, trei, cinci beri departe de ochiul satului. „Da, am fost, normal c-am fost”, zice Puiu. „Păi şi n-ai văzut ditai afişu’ cu actele şi ce trebuie să faci la APIA să-ţi iei banii? E cum intri, pe stâlpul din stânga. Poţi să-l citeşti  cât stai la masă.” „Ete, că el se duce la Liliana ca la bibliotecă, să citească, te pomeneşti”, zice Gheorghe şi pufnim în râs. Iar se enervează Florică şi ne aminteşte că suntem la pomană, totuşi, nu la cumetrie.

CITIȚI ȘI „La o căpșunică”

Pân’la urmă s-a dovedit că numai mama lui Dan, adica soacra lui Mihai, îşi băgase actele la APIA. Restul, ioc. Media proprietăţii era de 4-5 hectare la cei din jurul mesei. Majoritatea lucrează în construcţii prin Bucureşti, Ploieşti sau Moreni. De fapt lucrau, pentru că în ultima vreme nu prea mai merge. Mai nou, de când am venit noi, bucureştenii, se mai găseşte câte ceva de făcut şi prin sat. Ăla îşi face chioşc de grătar, altul îşi sapă fântână, cîţiva îşi fac chiar case de la zero. Mereu e nevoie de cineva priceput să taie pomii şi viţa, să cosească prin curte sau să ajute la pus răsaduri. Unii, destul de mulţi, au fost prin Spania la lucru. De vreun an, au început să vină înapoi, ca Marian, cumnatul lui Mihai. Sunt meşteri destul de buni, lucrează relativ bine şi destul de ieftin. Alţii, ca Gheorghe, care are gospodărie grea, cu doi cai, cu vite şi porci (plus o nevastă ambiţioasă), au rămas locului şi s-au descurcat pe plan local. Niciunul nu este extrem de prosper. Ei au ceea ce s-ar chema „ferme de subzistenţă”. Trăiesc decent din ce cultivă, din fructe, legume, mai taie o găină, mai ţin o vacă. Sunt mândri că tot ce produc este nestropit, ecologic. Că n-o să dea banii pe substanțe, în loc de bere. De fiecare dată le zic „Corect. Nestropite şi ecologice putrezesc în şanţ, toamna”. Până la urmă o să-i conving să nu mai asculte prostiile pe care le aud la televizor de la politicieni şi ziarişti cum că şansa lor (şi a agriculturii româneşti) e să rămână ca’n vremea lui tataie, cu soiuri dubioase de pomi, altoite unul de la altul după ureche şi să doarmă liniştiţi că fac agricultură ecologică. Cu APIA cred că am reuşit. Puiu şi nea Parfumel (socrul lui Gheorghe) au jurat că săptămâna asta se duc să-şi facă actele. Nici nu o să-ncerc să le sugerez să se asocieze, să facă aşa, ca un fel de cooperativă, să vândă mai bine fuctele, la toamnă. Nu vreau să-mi risc bruma de credibilitate şi respect invocând ideea de asociere. Uşurel. Toate la rândul lor.