ISTORIA VACCINĂRII – episodul 4 | În România, vaccinul antivariolic devine obligatoriu din 1874. În Transilvania și în Țările Române, procedeul de imunizare împotriva variolei se numea ultuire sau oltuire
În secolele trecute, pe teritoriul actual al României, în toate provinciile istorice, se practica o formă de imunizare împotriva variolei.
În Banat, variola era cunoscută ca bubat, iar metoda de imunizare este descrisă de Francesco Griselini în lucrarea sa din 1780, „Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei”.
Autorul descrie cum puroiul era cumpărat de la cel contagiat pentru ca mai apoi lichidul să fie inoculat prin intermediul unei tăieturi supeficiale în brațul unei persoane sănătoase.
În Transilvania și în Țările Române, procedeul de imunizare împotriva variolei se numea ultuire sau oltuire. Copiii erau scăldați în laptele vacilor infectate cu variola vacilor și care prezenta pustule pe uger.
În 1891, la Băile Herculane, George Vuia deschide primul institut vaccinogen românesc din Monarhia Austro-Ungară. Un institut asemănător funcționa din 1876 și la București.
În aceste institute, materia primă folosită pentru imunizarea împotriva variolei era prelevată de la vaci și de la viței. În România, vaccinul antivariolic devine obligatoriu din 1874.