Interviu cu Martin Salamon, directorul ICR Tel Aviv: Am fost prima dintre cele 19 reprezentanţe ICR care au început să organizeze evenimente culturale online

Domnule director, care este activitatea Institutului Cultural de la Tel Aviv în această perioadă, dat fiind contextul epidemiologic actual? Ce proiecte mari nu se pot derula, aşa cum era prevăzut, şi care sunt acelea care îşi pot urma cursul firesc?

Reprezentanţa ICR Tel Aviv a avut o perioadă fastă până la izbucnirea pandemiei şi implementarea primelor măsuri de evitare a răspândirii infecţiilor cu coronavirus. În anul 2018 şi, cu atât mai mult, în 2019, impactul proiectelor a cunoscut o adevărată explozie. ICR Tel Aviv a organizat proiecte foarte apreciate de publicul israelian. În anul 2019, Institutul Cultural de la Tel Aviv a aniversat 15 ani de existenţă, reprezentanţa marcând acest moment prin organizarea unor evenimente de amploare. Primul dintre aceste evenimente a avut loc la începutul anului 2019: gala de operă „Europa muzicală” de la YMCA Ierusalim, dedicat şi preluării, de către România, a Preşedinţiei rotative a Consiliului UE.

A urmat „Festivalul filmului românesc în Israel” organizat, în aprilie, la cinematecile din Tel Aviv, Ierusalim, Haifa, Hertzlya, Holon, Sderot şi Rosh Pina. Succesul răsunător al festivalului românesc de la Zichron Ya`akov, iniţiat în toamna anului 2018, ne-a îndreptăţit să ne lansăm, la a doua ediţie din octombrie 2019, într-un proiect ambiţios, de extindere a festivalului „Strada românească” de la Zichron Ya`akov, numărul de participanţi crescând de la 14.000 în 2018, la peste 20.000. Anul aniversar „15 ani de ICR în Israel” a culminat cu Gala de operă românească, realizată chiar de Ziua Naţională a României la Teatron Yerushalaim, al cărui program a fost alcătuit dintr-un repertoriu exclusiv românesc, cu solişti sosiţi de la operele din România, acompaniamentul fiind asigurat de Orchestra simfonică de la Ierusalim. Un alt moment deosebit al anului 2018 a fost iluminarea clădirii Primăriei din Tel Aviv în culorile drapelului naţional, celebrând Ziua Naţională a României, primăria metropolei israeliene dând curs, în al doilea an la rând, iniţiativei ICR Tel Aviv.

Aşadar, putem spune că pandemia ne-a lovit când eram în plină expansiune. Anul 2020 l-am început în aceeaşi notă, în primele două luni având loc câteva evenimente importante, dedicate unor date din calendarul diplomaţiei culturale româneşti: Ziua Culturii Naţionale (15 ianuarie) am sărbătorit-o împreună cu trei dintre cei mai reprezentativi actori israelieni de origine română, adevărate legende ale teatrului israelian contemporan: Lya Koenig, Nicu Nitai (din păcate, decedat între timp) şi Tricy Abramovici. De Ziua Internaţională a Comemorării Victimelor Holocaustului (27 ianuarie) am organizat un inedit duplex istorico-literar la Tel Aviv şi Naharya, cu istoricul Adrian Cioflâncă şi cu scriitorul Cătălin Mihuleac, ambii abordând tematica holocaustului evreilor din România, dar din unghiuri, domenii de preocupare diferite.

În fine, la începutul lunii martie, cu puţin înaintea momentului zero al „lock-down-ului Covid-19”, am reuşit să organizăm un spectacol de teatru cu participarea actriţei Liana Ceterchi, intitulat „1919. Misiune regală la Paris”, dedicat personalităţii Reginei Maria a României, cu prilejul Zilei Internaţionale a Femeii, cât şi al Sărbătorii Francofoniei. Începând cu data de 15 martie însă, o însemnată parte a evenimentelor programate iniţial pentru perioada martie-septembrie 2020 au fost anulate sau amânate. Astfel, am fost nevoiţi să anulăm unele evenimente care, prin natura lor, nu puteau fi reprogramate în a doua parte a anului, evenimentele de mare impact şi anvergură pe care le-am planificat pentru anul în curs urmând a fi concentrate în perioada octombrie-decembrie 2020: Festivalul „Strada românească” de la Zikhron Ya’akov, Săptămâna Filmului Românesc în Israel, Spectacolul de operă de la Teatron Yerushalaim dedicat proiectului „Timişoara, Capitală Culturală a Europei-2021”. Situaţia creată prin izbucnirea pandemiei Covid-19 a afectat şi participarea noastră la evenimente organizate în parteneriat cu instituţii de cultură israeliene, printre care unele de mare anvergură, cum ar fi festivalurile internaţionale. Evenimentele de acest fel (în speţă, cele programate iniţial în al doilea şi al treilea trimestru al anului) au fost anulate sau reprogramate pentru toamna anului 2020 sau pentru anul 2021. Încercăm să menţinem participarea, cu preponderenţă, la festivalurile de film (având în vedere atât succesul internaţional al cinematografiei româneşti, cât şi interesul crescut al publicului israelian pentru arta cinematografică, în general, şi pentru filmele româneşti, în particular), confirmându-se recent participarea noastră, în luna septembrie, la prestigiosul Festival Internaţional de Film Documentar din Israel „DocAviv”, cu filmele „Acasă, My Home” şi „colectiv”.

Iar cel mai important lucru de menţionat în ceea ce priveşte activitatea noastră în această perioadă este că am reuşit să ne adaptăm multe dintre programele tradiţionale ale ICR Tel Aviv pentru diverse platforme virtuale, pe care le-am creat şi promovat în anii precedenţi, fapt care, iată, se dovedeşte a fi extrem de util în contextul situaţiei actuale. Astfel, am organizat, în întreaga perioadă de când sunt aplicate măsurile de izolare, evenimente exclusiv în mediul online, transmise prin live streaming pe pagina oficială de Facebook, pe canalul nostru de YouTube sau pe platforma Zoom, ICR Tel Aviv fiind prima dintre toate cele 19 reprezentanţe ICR care au început să organizeze evenimente culturale online. Încurajaţi de reuşita acestui pionierat al nostru, colegii de la celelalte reprezentanţe au preluat, pe rând, modelul în „regim de franciză”, ca să zic aşa, aducându-i, în timp, diverse îmbunătăţiri. Seria noastră de evenimente via internet a fost inaugurată la data de 26 martie, prin prima ediţie a „Cafenelei online”, o continuare a consacratului proiect al ICR Tel Aviv, intitulat „Cafeneaua Românească”, evenimentele în sistem „live streaming” succedându-se săptămânal în toată această perioadă. Am fost, de asemenea, primii care am trecut cursurile de limba română pe online, încă din 15 martie, cursanţii care au fost deja înregistraţi având ocazia să continue să înveţe limba română de la distanţă, prin intermediul aplicaţiilor de e-learning. În urmă cu două luni am reluat şi seria expoziţiilor de la galeria noastră de artă de la sediul ICR din Tel Aviv, vernisajele având loc online, prin tururi virtuale, prima dintre acestea fiind expoziţia organizată de Ziua Internaţională a Copilului, intitulată „Si bunica mea e din România”.

Ştiu că unul dintre aceste evenimente online vizează gastronomia românească. De ce credeţi că românii israelieni sau israelienii sunt interesaţi de bucătăria românească?

Într-adevăr, următoarea „Cafenea online” săptămânală, care se va difuza joi, 9 iulie, este dedicată artei culinare. Un chef israelian de origine română, Daniel Katz, a fost de acord să fie invitatul nostru, să ne împărtăşească nouă şi publicului din secretele bucătăriei româneşti, şi nu numai. Din momentul în care am anunţat evenimentul pe platformele noastre, reacţiile pozitive au şi apărut: generaţiile a doua şi a treia a israelienilor originari din România, cei pentru care România înseamnă limba vorbită în casa bunicilor emigraţi în Israel din România, înseamnă gusturile copilăriei, nutresc sentimente puternice de nostalgie faţă de rădăcinile acestea româneşti. Comunitatea israelienilor originari din România este acum într-un moment de cumpănă, trebuind să aleagă între extincţie şi o supravieţuire într-o altă formă: anume, într-o formă în care, deşi limba de comunicare dintre membri nu va mai fi neapărat româna, identitatea de „originar din România” să se perpetueze, iar rădăcinile culturale românești să fie menţinute vii. La îndeplinirea, pe termen scurt şi mediu, a acestui deziderat putem contribui şi noi, ICR-ul, adaptându-ne la un nou tip de cerinţe şi atrăgându-i pe aceşti copii şi nepoţi ai celor născuţi în România şi emigraţi în Israel cu decenii în urmă, către programele noastre, către cultura română. Facem acest lucru prin programe special destinate acestei categorii de public, care cunoaşte România mai puţin din experienţa personală, ci mai degrabă din poveştile părinţilor şi ale bunicilor, iar limba română a fost auzită  tot numai de la părinţi şi bunici, care vorbeau româneşte în familie uneori tocmai pentru ca să nu înţeleagă copilul… Pentru marea masă a nevorbitorilor de limba română, membrii generaţiei a doua şi a treia de originari din România – un public tânăr şi activ, care are rădăcini româneşti şi care se simte ataşat şi atras de cultura şi civilizaţia românească – organizăm evenimente de tip „Cafeneaua românească” în limba ebraică, atingând segmente de public până acum inaccesibile reprezentanţei. Lor li se adresează, în primul rând, acest eveniment despre care aţi amintit şi Dvs.

Care sunt cărţile de literatură română, traduse in ultimul timp, dacă aceste cărţi există?

Din păcate, piaţa israeliană de carte – ca de altfel, aproape întreaga piaţă culturală locală – este puternic orientată către profit, nefiind de la sine înţeleasă existenţa acelor pârghii de susţinere din bugetul public, care există totuşi – de bine, de rău – la noi, în România. Din acest motiv, piaţa israeliană de carte străină tradusă în limba ebraică oferă în primul rând titluri uşor vandabile: romane poliţiste, de dragoste, cărţi de copii, best-seller-uri internaţionale. Autorii români nu sunt, astfel, răsfăţaţi cu traduceri ale operelor lor, apărute în Israel, aceste traduceri constituind, mai degrabă, o raritate. Editurile israeliene sunt reticente chiar şi la a aplica pentru programele de traduceri ale Centrului Naţional al Cărţii – prin care pot obţine fonduri guvernamentale româneşti prin intermediul ICR –, neavând certitudinea că titlurile respective se vor vinde în tiraje care să le facă apariţia rentabilă din punct de vedere financiar. Totuşi, au apărut câteva titluri în limba ebraică în ultimul deceniu, printre care romanul „Cartea Şoaptelor”, al lui Varujan Vosganian, la presigioasa editură israeliană „Sifriat Hapoalim – Kibutz Hameuchad” (2011), volumul de poezii „Speranţă sub un soare gri” al Anei Blandiana (Editura „Keshev leShira”, 2017) sau antologia Echinox, apărută cu ocazia semicentenarului cenaclului literar clujean, în 2018, la aceeaşi editură „Keshev leShira”. Sigur că mai există şi alte traduceri, apărute la edituri mai mult sau mai puţin cunoscute, uneori chiar obscure, aceste apariţii având, în general, cusurul principal de a nu fi difuzate decât în cercul închis al autorului şi al anturajului său personal…

Aţi putea să formulaţi o părere personală referitoare la receptarea acestui fenomen pandemic de către români şi de israelieni? Sunt diferenţe psihologice, sociologice descifrabile, vizibile la o privire analitică?

Observând de aici, din Israel, ceea ce se întâmplă acum, aş zice că sunt multe asemănări între atitudinea israelienilor şi a românilor faţă de măsurile de izolare impuse de autorităţi. După o perioadă în care s-au respectat regulile cu o anumită stricteţe, din momentul în care au fost luate primele măsuri de relaxare, a existat o anumită descătuşare, care a condus probabil la apariţia unei recrudescenţe a infectărilor cu coronavirus, în Israel vorbindu-se deja de un al doilea val. Aceste lucruri se datorează, desigur, şi unei atitudini mai orientale, mai lejere în interpretarea regulamentelor… În acelaşi timp, există şi diferenţe semnificative pe plan socio-psihologic în ceea ce priveşte raportarea faţă de pericol, faţă de o situaţie de urgenţă: dacă în Israel este aproape la ordinea zilei să se dea alarma pentru atacuri cu rachete şi există o permanentă stare de alertă privind eventuala izbucnire a unui conflict armat sau a apariţiei unui atentat terorist, acelaşi lucru nu se poate spune despre România. Aşadar, aş putea zice că israelienii sunt niște români mai încercaţi, mai căliţi. Și mai obişnuiţi cu pericolul de moarte…

Autor: Lucia Toader