Interviu cu artistul Grigore Leșe: “Cărările sufleteşti dintre noi au dispărut până să înceapă pandemia, ca apoi să se acopere şi cele fizice”

Un interviu realizat de Lucia Toader

Cum a perceput artistul Grigore Leşe perioada pe care am traversat-o şi pe care sperăm să  o încheiem cât de curând?
Ca pe o restartare. O lume moare, alta se naşte. Perioada aceasta m-a făcut să preţuiesc libertatea mai puternic şi cu alte accente decât cele cunoscute mie până la această vârstă.

Aţi simţit că artiştii, oamenii au dobândit o experienţă care i-a făcut să-şi schimbe obiceiurile, să-şi revalorizeze timpul, familia, viaţa în general?

Mă tem, uitându-mă în jur, că oamenii l-au uitat pe Dumnezeu, au uitat să plângă de dorul lui. Ce mă face să cred asta? Faptul că au dispărut cărările sufleteşti dintre noi până să înceapă pandemia, iar mai apoi, s-au acoperit şi cele fizice. Vine schimbarea?! E o întrebare retorică la care totuşi eu am răspunsul, dar îl păstrez pentru mine. Ne-am pierdut răbdarea, condiţionaţi de tehnologie şi de timpuri. Uneori, am impresia că păcatul a devenit o virtute, iar clipa şi nu viaţa, cu toată amplitudinea ei nestemată, a ajuns să ne trăiască.

De ce credeţi că timpurile pe care le trăim sunt amprentate de pecetea negativităţii, a egocentrismului, a iluziei dialogului?

Oamenii trăiesc cu grija zilei de mâine. Şi, în bună măsură, este normal. Dar partea mai puţin luminoasă şi mai îngrijorătoare ar fi, după părerea mea, marea frică de viaţă. Se amăgesc că pansamentul sufletesc de care au nevoie îl regăsesc în lăfăiala cumpărăturilor, ori în alte cazuri, în puterea funcţiilor lor. Dar ştiţi, vorba înţelepciunii din cântec  “Am avut şi n-am avut. Am trăit cum am putut”, fiecare îşi alină neputinţele după cum poate.

România, de –a lungul timpului a trecut prin multe perioade grele: pandemii, războaie ş.a. Ce remedii foloseau bătrânii noştri, la care noi am uitat să facem recurs,  în momente de încercări? Ce cântece aţi intonat adesea în această perioadă?

Ei, bătrânii îngânau timpul, trăiau în rânduială. Cultivau rostul vremii. Erau iertători şi asigurau trecerea prin vârstele anotimpurilor. Când murea un bătrân dispărea o bibliotecă de înţelepciune. Şi eu am perceput greul acestei perioade, dar dacă eşti călit interior, te întăreşti şi treci altfel peste tot. M-au ajutat enorm muzica, trăirile copilăriei şi ale vieţii mele. M-au ajutat şi străjerii devotaţi: Mozart, Bach, Weber, Boaz Avni, Camille Saint Saëns, dar şi acordurile, pe care doar inima mea le-a strâns ca într-un pumn, cu muzicile pădurilor, ale păsărilor, ale copiilor şi ale satului în care m-am născut.

Se spune aşa: “Omu să se nască,/ Să trăiască, nu ştie,/ Să moară nu vrea/ Toate trec pe lumea asta”.