În 30 noiembrie, sărbătoarea Sfântului Andrei, ocrotitorul românilor. Legende dacice, obiceiuri, tradiţii păgâne și creștine de Sântandrei

În urma poruncii Domnului de a vesti Evanghelia, Apostolul Andrei a propovăduit şi a creştinat mai multe neamuri, devenind patron al României, Spaniei, Siciliei, Greciei, al Rusiei, dar şi al Scoţiei.

El este de asemenea şi patronul oraşelor Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge sau Patras şi deoarece era pescar, Sfântul Andrei este considerat de marinarii şi pescarii greci ocrotitorul lor.

În 2001, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat ziua prăznuirii Sfîntului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, ca sărbătoare naţională bisericească, iar din 2011, ziua de 30 noiembrie, a devenit sărbătoare legală, nelucrătoare.

Viaţa Sfântului Andrei

Andrei a fost fratele lui Simon Petru şi fiul pescarului Iona din Betsaida, de pe ţărmul lacului Ghenizaret din Galileea, în nordul Israelului.

Deşi Andrei era iudeu, numele său derivă din grecescul Andreas, care înseamnă „viteaz” sau „bărbătesc”. Andrei a ascultat predicile lui Ioan Botezătorul şi proorocirile lui despre Mesia, iar apoi a fost martor la Botezul Domnului în apa Iordanului.

După ce l-a anunţat pe fratele său Petru că ”a găsit pe Mesia”, a plecat după Iisus la chemarea ”Veniţi după Mine şi de acum vă voi face pescari de oameni”.

Apostolul Andrei a fost nelipsit de lângă Hristos şi martor al alegerii celorlalţi Apostoli, a ascultat parabolele şi cuvintele spuse de Iisus mulţimilor, a asistat la toate minunile săvârşite şi a fost prezent la marile momente din viaţă pământească a lui Hristos: la Cina cea de Taină, la Răstignire, la Punerea în mormânt, la Înviere şi la Înălţare.

După învierea lui Iisus şi coborârea Duhului Sfânt, la Rusalii, Apostolii au mai rămas câţiva ani la Ierusalim, începând formarea Bisericii. În urma poruncii Domnului de a vesti Evanghelia tuturor neamurilor, Apostolul Andrei a propovăduit în Asia, Pontul Euxin şi pe malurile Dunării. În prima călătorie misionară a întemeiat, împreună cu Sfântul Ioan, comunităţi creştine în Antiohia, Efes, Niceea şi Bizanţ.

La Sinodul Apostolic din jurul anilor 49-50 de la Ierusalim, Apostolii au tras la sorţi pentru a decide unde va merge fiecare.Tradiţia Bisericii spune că Apostolului Andrei i-a revenit Scytia, Dobrogea, şi astfel a pornit în a doua sa călătorie misionară.

Mai întâi, Andrei l-a însoţit pe fratele sau Apostolul Petru prin Asia Mică, apoi a trecut în Peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp. Apoi a continuat misiunea de propovăduire a Evangheliei până în sudul Rusiei de astăzi.

S-a întors în Grecia, consolidând comunităţile creştine înfiinţate de Apostolul Pavel şi de alţi Apostoli, ajungând până în oraşul Patras din Peloponezul grecesc. Acolo a murit ca martir în ziua de 20 noiembrie a anului 60, răstignit pe o cruce în formă de X. Tradiţia spune că după moartea sa s-a iscat din senin o furtună şi un fulger i-a orbit pe toţi cei de faţă.

De atunci, semnul crucii în formă de X a devenit simbolul atragerii atenţiei faţă de pericolele iminente şi prevenire a accidentelor.

După moartea sa, moaştele s-au păstrat la Patras. Pe la anul 350, moştele sale au fost duse de împăratul Constanţiu al II-lea, fiul lui Constantin cel Mare, în Biserica Apostolilor din Constantinopol unde au stat timp de cinci secole, până când împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul le-a înapoiat locuitorilor din Patras capul Sfântului Andrei. În anul 1208, în timpul celei de-a patra Cruciade, relicvele au ajuns în domul San Andrea din Amalfi, lângă Neapole şi au rămas acolo până în 1462, când au fost duse la Roma din cauza pericolului turcesc, iar Papa Pius al II-lea le-a mutat în catedrala Sfântul Petru. După încă cinci secole, capul Sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.

Capul Sfântului Apostol Andrei este una dintre cele mai de preţ Sfinte Moaşte ale Bisericii Ortodoxe. Fruntea sfântului se păstrează în Schitul Sfântul Apostol Andrei din Muntele Athos, iar restul capului se află în Catedrala Sfăntul Andrei din Patras, Grecia

Despre prezenţa sa în Dobrogea stau mărturie şi inscripţii şi vestigii arheologice sau unele toponimice întâlnite aici: peştera Sfântului Andrei sau pârâiaşul Sfântului Andrei, dar şi colinde sau creaţii folclorice dobrogene. Unul dintre aceste colinde pomeneşte de „schitul” sau „mănăstirea” lui Andrei, la care au venit şi Decebal şi Traian.

Lângă comuna Ion Corvin, din judeţul Constanta, se află Peştera Sfântului Andrei, unde se zice că acesta ar fi locuit câţiva ani şi ar fi săvârşit prima sa liturghie. Peştera este considerată prima biserică din România

O mănăstire cu hramul Sfântului Andrei s-a înălţat şi la Piscu Crăsanilor, în perimetrul fostei cetăţi getice Helis, unde s-a aflat reşedinţa marelui rege Dromihete şi unde se spune că ar fi locuit şi propovăduit apostolul. În amintirea lui, ca pescar şi stăpân al fiarelor, în noaptea dinaintea sărbătorii sale, pescarii şi vânătorii din satele vecine fac vrăji cu două andrele încrucişate în X, prin locurile pe unde obişnuiesc să vâneze ori să pescuiască.

Legende dacice şi superstiţii de Sântandrei, personificarea lupului

Există indicii conform cărora după creştinarea teritoriului de la nordul Dunării şi asimiliarea credinţelor şi practicilor creştine, sărbătoarea Sfântului Andrei a luat locul sărbătorii divinităţi dacice Sântandrei, personificare a lupului.

Despre misiunea de creştinare a Sfântului Andrei în teritoriile dacice, legendele spun că acesta ar fi fost însoţit şi călăuzit de Marele Lup Alb. Şi majoritatea tradiţiilor populare arată o legătură între Sfântul Andrei şi lupi. Conform acestora, Andrei ar fi avut darul de a vindeca rănile şi de a ”lega gura lupilor” prin rugăciuni, apărându-i astfel pe oameni şi vitele lor.

Lupul a fost întotdeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căpetenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei. Legendele mai spun că un preot al lui Zamolxis cutreiera pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei în nevoie şi le spunea dacilor că Marele Zeu veghează asupra lor.

Preotul avea părul şi barbă albe ca neaua, iar credinţa, curajul şi dârzenia sa erau cunoscute de oameni şi chiar de fiare. Zeul l-a oprit la el în munţi şi, deşi a fost departe de oameni, preotul a continuat să-i slujească, iar fiarele şi lupii Daciei au continuat să-l asculte. Zalmoxis l-a transformat atunci pe preot într-un mare şi puternic Lup Alb, ca să adune toţi lupii din codri pentru apărarea tărâmului. De câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor la chemarea Marelui Lup Alb, care era şi judecător, pedepsind laşii şi trădătorii.

În marea invazie a romanilor, unii daci s-au temut că Zeul nu le va fi alături şi au omorît toţi lupii, în speranţa că unul din ei va fi Marele Lup Alb şi vor putea oferi romanilor capul acestuia, în schimbul vieţii lor. Lupul Alb şi Zalmoxis au privit cu durere de pe Muntele Sacru cum geto-dacii au fost înfrânţi de romani din cauza trădării.

Se presupune că aceste vechi credinţe şi ritualuri ale populaţiei precreştine au fost înglobate în noua religie creştină. De aici interdicţia de a lucra în ziua Sfântului Andrei, ziua fiind sub interdicţia lupilor, iar în noaptea dinainte, de 29 spre 30 noiembrie, sărbătoarea Sfântului Andrei e văzută ca sabat al strigoilor şi al lupilor.

Păstrându-se legătura simbolică dintre daci şi lupi, Sfântul Andrei este considerat în popor ca fiind mai mare peste vite şi fiare, păzitor al turmelor şi cel ce „leagă gură lupilor”.

De aici vin şi superstiţiile legate de lupi. În ziua de Sântandrei se obişnuia să nu se lucreze pentru ca oamenii să fie feriţi de boli şi pentru ca lupii să nu atace gospodăriile, iar femeile nu măturau – ca să nu le mănânce lupii vitele. Cine muncea în această zi era chinuit de strigoi şi avea vise urâte.

Sau, există şi superstiţia că cel care umblă în această zi cu un pieptene va fi mâncat de lup. De Sântandrei, oamenii nici nu rostesc cuvântul lup ca să nu se întâlnească cu el peste an. Şi femeile încleştează dinţii pieptenilor cu care piaptănă cânepa, ca aşa să se încleşteze dinţii sălbăticiunilor peste iarnă.

Obiceiuri de Sântandrei

În special în Transilvania, Sfântul Andrei mai este cunoscut şi cu numele de Sântandrei sau Sânedru.

În această noapte, în special la sate, se practică încă ritualuri pentru protecţia de toate relele şi bunăstare.

În seara dinaintea sărbătorii se măsoară nouă ceşti cu apă şi se toarnă într-o strachină care se pune sub icoane. În zori se măsoară apa din nou. Dacă va prisosi apa măcar şi cu un strop, va fi cu noroc, iar de va scădea apa, va fi fără noroc.

Tot în seara de Sfântul Andrei se pun într-o ulcică cu apă crenguţe de măr, câte una pentru fiecare din familie, şi se ţin până la Anul Nou. A cui crenguţă va înflori, acela va avea noroc tot anul.

În seara de Sfântul Andrei se seamănă grâu sau orz în ghivece de flori, iar la Anul Nou se trimite răsadul ca felicitare rudelor şi prietenilor.

Noaptea de ajun precum şi ziua Sfântul Andrei se crede că este prielnică anumitor practici şi farmece de dragoste.

În Moldova şi Bucovina în această noapte se face o petrecere asemănătoare cu Revelionul contemporan, numită Noaptea Strigoilor sau Păzitul Usturoiului. Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor sau strigoilor care căpătau înfăţişare de lupi, tinerii puneau sau ungeau cu usturoi ferestrele şi uşile casei, iar vitelor de parte bărbătească li se lipea pe cornul din dreapta o cruce de ceară, pentru a fi ferite de acţiunea strigoilor.

Se credea că între lăsatul serii şi miezul nopţii de Sântandrei este un timp nefast, când strigoii vii îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor, iar strigoii morţi ies din sicrie pentru a-i face pe oameni să sufere.

Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi şi le puneau într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână, la lumina lumânării. Feriţi şi izolaţi de lumea de afară stăpânită de forţele malefice, tinerii cântau, jucau, beau şi glumeau ca la Revelion, deşi este Postul Crăciunului.

Se obişnuia să se bea Covasă, o băutură rituală cu gust dulce-acrişor, iar dimineaţa tinerii ieşeau în curtea casei unde era jucată covata cu usturoi în mijlocul horei. Se împărţea usturoiul şi apoi se întorceau cu veselie la casele lor.

Usturoiul se punea şi la icoane şi era folosit şi ca leac împotriva bolilor sau pentru descântece şi vrăji. În unele localităţi când fetele sosesc acasă de la Păzitul usturoiului, seamănă un căţel de usturoi într-un cocoloş de aluat. După felul în care încolţeşte şi creşte usturoiul se fac prognosticuri de măritiş.

În satele din Bucovina fetele care vor să-şi vadă ursitul îşi pun seara sub pernă 41 de fire de grâu sau mearg noaptea la fântână cu lumânarea de Paşte, pe care o aprind şi o afundă în apă cerându-i Sfântului Andrei să le arate chipul ursitului.

Pentru a feri vitele de rele, în unele locuri din ţară, se obişnuia ca femeile să mergă la biserică cu două lumânări şi un colac. Una dintre lumânări era adusă acasă şi cu ea aprinsă se făcea un ocol al curţii şi al oborului vitelor, pentru a le feri de animale sălbatice şi de boli.

În alte zone, în această noapte, femeile înconjurau vitele cu seminţe de mac, după mersul Soarelui, pentru ca acestea să fie ferite peste an de vrăjitoarele şi strigoaicele care le puteau măna laptele.

Sau, pentru ca vitele să fie protejate de acţiunile răuvoitoare, se făcea un drob de sare care se descânta şi apoi se îngropa sub pragul uşii staulului. Acest drob de sare se scotea la Sfântul Gheorghe şi se amesteca în porumbul sau în tărâţele care se dădeau de mâncare la vite, pentru a le feri de farmece şi vrăjitorii.

Pentru recolte bune superstiţiile cer ca în această zi să nu se coasă, ca să nu strice gândacii grânele.

Ca să nu se fure nimic de la câmp, în această zi nu se dă nimic cu împrumut şi nu se scoate nimic din casă.

Se descântă puştile ca să tragă vânatul la ele.

Se serbează cu post negru pentru împlinirea unei dorinţe, cum ar fi căsătoria sau însănătoşirea.

Copiii pun crengi de copaci roditori în apă ca să înflorească şi să sorcovească cu ele de Anul Nou.

surse

crestinortodox.ro