Generația Z și „nostalgia instantanee”. Mutația digitală care va produce politicienii de mâine

Generația Z caută prin arhivele ei pentru a oferi o critică slabă a acelei tunsori jenante pe care a purtat-o în trecutul vag și îndepărtat de, să zicem, acum 18 luni sau depănând cu prietenii amintiri despre „filtrele Snapchat pe care le foloseam toți”. Este o prostie, dar este și puțin trist, notează Leith.

Pe măsură ce ne gândim la evenimentele istorice mondiale dintr-o perioadă de 10, 20 sau 50 de ani – efectele pe termen lung ale Brexit-ului; restabilirea status quo-ului în securitatea europeană; chiar și criza climatică – este oarecum ușor să ratezi schimbări care pot fi și „mai durabile și fundamentale”, atrage atenția jurnalistul britanic.  „Această poveste aparent lipsită de importanță mi se pare un epifenomen al uneia dintre ele. Adică: treptat și fără atâta fanfară, o întreagă generație de nativi digitali a ajuns la maturitate într-o lume în care trecutul nu mai este trecut în sensul în care suntem obișnuiți să-l înțelegem.”

Care este manifestarea acestui nou tip de trecut? Sam Leith explică: „Nimic nu este uitat. Aproape tot ceea ce ați experimentat, fiecare acțiune pe care ați întreprins-o este o cronică undeva în cloud. Memoria nu se mai poate interpreta fals sau nu-ți mai poate șterge trecutul cu amintiri roz. Nu vă mai puteți romantiza, reinventa sau re-povesti propria istorie. Cel mai bun lucru pe care îl puteți face în ceea ce privește luarea în posesie, așa cum par să recunoască acești susținători, este să remixați materia primă într-un piure sau o bobină care sfârâie – care sfârâit de piure sau bobină devine în sine un document al vostru în prezent. Experiența umană este acum înregistrată pe ceva care seamănă puțin cu o versiune informală a blockchain-ului – registrul public distribuit a cărui matematică neiertătoare stă la baza criptomonedelor.”

Printre efectele auxiliare ale tuturor acestor lucruri – incidentale, dar probabil nu banale – se numără unul care pare să afecteze viitorul politicii. „Adică, oamenii care intră în viața publică vor deveni din ce în ce mai ciudați. „Indiscreția tinerească” – acea scufundare în droguri de la vârsta de douăzeci de ani, alegerea jenant de grosolană a costumelor, momentul de exuberanță sexuală de care s-ar putea să nu vrei să-ți mai amintești – nu mai este ceva care poate fi uitat sau respins în liniște, un non-răspuns fără angajament într-un interviu. Dovezile vor fi acolo, undeva, în vreo blestemată arhivă video TikTok sau Instagram, pentru totdeauna.

Veți crede, poate, că ne-am putea ajusta în mod necesar moralitatea publică pentru a fi mai iertători”. Dar, ca să fim blânzi în exprimare, nu asta pare să fie direcția în care se mișcă cultura: mai degrabă suntem mai dornici ca niciodată să ne cercetăm istoria colectivă și personală deopotrivă în căutarea unor transgresiuni. Așadar, pare destul de probabil că singurii oameni care vor supraviețui examinării în calitate de candidați vor fi cei care, după ce au fost încadrați într-o carieră în viața publică încă de la începutul adolescenței, au exercitat o vigilență supraomenească pentru a se asigura că nimic din ce au făcut vreodată nu ar putea întoarce împotriva lor ca să-i facă de rușine. Cu toții am întâlnit câțiva oameni cu acea tendință și nu sunt oamenii pe care i-am alege să ne conducă. Supra-reprezentați în rândurile lor sunt egocentricii, înfumurații și nebunii”, mai scrie Leith.

„Nostalgia depinde în mare măsură de capacitatea de a-ți aminti greșit. Forma canonică a nostalgiei, surprinsă în cuvântul de împrumut portughez saudade, tânjește după o fericire trecută care poate să fi fost inventată în întregime. Rechemarea totală este un blestem; sau, pentru a nu fi atât de cuprinzător, un nou fapt psihologic și social fără precedent în experiența umană”, atrage atenția jurnalistul britanic.

S-ar putea să pufnim și să spunem că „este vina acestor tineri proști care se defilează pe rețelele lor de socializare idioate – și poate într-un fel este”. Dar nu dispari din înregistrarea digitală refuzând să postezi selfie-uri (și nici să te aștepți ca tinerii să evite cultura generației lor nu este un lucru rezonabil de făcut). Există un milion de moduri diferite, nu toate născute din banalitate sau narcisism, în care viețile noastre sunt plasate în evidență permanentă în timp real și în care greșelile noastre nu mai sunt unele din care trebuie să învățăm, „ci sunt adăugate în dosarul de acuzare”.

„Cei mai mulți dintre noi, în orice caz dintre cei care au crescut înainte ca internetul să-și adune vastul panopticon, ne-am construit sensul propriei noastre istorii în jurul unei schele de amintiri nesigure, obiecte semnificative și anecdote parțial ficționalizate. Fotografiile ne pot vorbi despre anii noștri mai tineri sau fragmentele sacadate și șterse de soare din filme de acasă – documente îngălbenite și cărți vechi, bijuterii pătate. Aceste obiecte nu sunt întotdeauna cu noi. Nu suntem foarte interesați de ele pe termen scurt sau, adesea, chiar mediu. Ele stau în sertare și poduri. Le întindem pe masă ca și când am degusta un vin vechi. Și apoi, bam!, mai târziu, ne trezim luați pe sus de trecut.

Martin Amis a spus-o în mod caracteristic bine – surprinzând, cred, cadența procesului: „Tinerețea ta se evaporă la începutul vârstei de patruzeci de ani când te uiți în oglindă. Și apoi devine un job cu normă-ntreagă a te preface că nu vei muri – și apoi accepți că vei muri. Apoi, la cincizeci de ani, totul este foarte subțire. Și apoi ai dintr-odată acest vast teritoriu înăuntrul tău care este trecutul și care nu era acolo înainte.” Acea idee că „nu era acolo înainte” – desigur că era, dar nu simțea în felul ăsta. Trecutul nu s-a înghesuit în jurul nostru. Era în podul acela, în sertarul acela, îndulcindu-se. Dar acum bucla dintre experiență și contemplarea experienței – dintre viață și examinarea vieții – se închide cu o rapiditate feroce. Douglas Coupland a dat romanului său „Generația a X” subtitlul „Povești pentru o cultură accelerată”. Ca de multe ori în cazul lui Coupland, a fost cu o generație înaintea timpului său. Adevărata cultură accelerată este acum. Și bănuiesc că una dintre cele mai profunde probleme pentru o generație care studiază cu atenție amintirile pe care și le-a creat cu doar câțiva ani în urmă, va fi cum să negocieze acest fel de rechemare accelerată, genul ăsta de nostalgie instantanee de-a lungul unei lungi vieți”, conchide Sam Leith.