Gabriel Liiceanu, despre cel mai nou volum al său, „Impudoare”: Leitmotivul cărții este că a avea conștiință te obligă să o onorezi, adică să nu treci degeaba prin lume

Recenta carte a lui Gabriel Liiceanu atrage atenția de la prima vedere prin titlul ales. Dacă impudoarea ne duce cu gândul la trup și dezgolirea lui, subtitlul alăturat i-ar putea crea cititorului așteptări privitoare la o serie de confesiuni tari din partea autorului.

Cartea este construită ca un puzzle din fragmente decupate din 16 volume anterioare. Acestora li se adaugă texte inedite care vin să le întregească, să le pună într-un alt context și să le dea o nouă valoare.

Sunt opt mari teme – definitorii, de fapt, pentru condiția umană – întoarse pe toate fețele. Rezultă, ceea ce autorul numește o „proză scrutativă”. Protagonist este eul nostru, iar Gabriel Liiceanu se pune și pe el însuși în cauză: „A fost dorință disperată de a pune în scenă tot ce am gândit mai aparte și mai autentic despre ce suntem noi, oamenii. […]  Oamenii vor găsi răspunsuri la ce e prietenia, gândirea, moartea. Cum ne pregătim pentru ea? Ce e crepusculul? Bătrânețea? Toate lucrurile astea interesează pe oricine. [… E o trezire a cititorului către el însuși, nu către mine. Leitmotivul cărții este că a avea rațiune,  conștiință, te obligă să o onorezi, iar să o onorezi înseamnă să nu treci degeaba prin lume.”

Tema cuvintelor revine obsesiv, fiind reluată în trei capitole distincte.

„Cioran a spus la un moment dat o vorbă teribilă: Poporul român nu e la nivelul limbii pe care o vorbește. Limba lor e mult mai înaltă ca ei. Or eu am luat această propoziție și am aruncat-o peste omenire: omenirea nu e la nivelul limbii pe care o vorbește”, spune Liiceanu.

Regăsim în carte multe gânduri despre relația dintre cuvânt, cuvântul scris și idee. Ele vorbesc și despre căutările și oscilațiile lui Gabriel Liiceanu între lumea scrisului și cea a filozofiei.

Cartea se parcurge cu ușurință, are și avantajul că temele împărțite în capitolele pot fi citite în orice ordine. Ciupitativ, cum spune autorul, invocându-l pe Constantin Noica. Cel din urmă este dedicat eticii – private și publice. Cetățean angajat, Liiceanu pledează pentru nevoia de a nu rămâne ancorat doar în „patria ta mică” – lumea pe care ți-o creezi tu însuți pentru a te simți protejat – ci pentru nevoia de a fi atent mereu la ce se întâmplă în cetate.