Falsificatorii care au păcălit piața de artă și au făcut milioane din euro din asta. „Au fraudat comerțul cu artă, care, în opinia lor, era el însuși o fraudă”

Unul dintre soții germani, Wolfgang Beltracchi, a rămas fără zincul pe care îl folosea pentru a crea vopsea albă în operațiunea lor de falsificare. În schimb, a cumpărat un pigment de zinc de la un producător olandez care nu a dezvăluit faptul că acesta conținea titan.

În anul următor, după ce una dintre creațiile lui Wolfgang – „Tablou roșu cu cai”, care fusese trecut drept opera artistului expresionist Heinrich Campendonk – a fost vândută la licitație pentru suma record de 2,8 milioane de euro (pe atunci 3,6 milioane de dolari), a apărut o neconcordanță. Analizând tabloul s-au găsit urme de titan, însă substanța fusese folosită ca pigment alb doar din anii 1920.

Se presupune că lucrarea în cauză a fost realizată în 1914.

Această descoperire a declanșat un lanț de evenimente ce avea să dezlege o schemă de mai multe milioane de dolari care păcălise cumpărători și galerii din întreaga lume. Tablourile lui Wolfgang au ajuns în casele de licitație și în colecții private, inclusiv în cea a actorului Steve Martin. Familia Beltracchi a înșelat chiar și experți în evaluarea operelor de artă – sau, după cum au afirmat între timp, i-au plătit unuia dintre ei onorarii suficient de mari pentru a-i cumpăra tăcerea.

În 2011, după mai bine de 30 de ani de activitate, Wolfgang și Helene au fost condamnați la șase și, respectiv, patru ani de închisoare, fiind însă eliberați mai devreme. De asemenea, au fost condamnați să plătească daune de 35 de milioane de euro (38 de milioane de dolari).

În loc să falsifice tablouri existente, Wolfgang a produs sute de lucrări originale care imitau cu îndemânare stilurile unor artiști europeni decedați, printre care Max Ernst, Fernand Léger, Kees van Dongen și André Derain. Soția sa, Helene, le-a vândut apoi ca lucrări nedocumentate anterior, uneori pentru sume de șapte cifre. Cei doi pretindeau că au moștenit colecția de artă de la bunicul lui Helene, despre care spuneau că a achiziționat-o de la un galerist evreu care fugea din Germania lui Hitler.

Povestea modului în care funcționa operațiunea lor a fost detaliată în amănunțime în reportaje, într-un documentar și în procesul intentat de cuplu în 2011. Dar, într-o carte publicată recent, psihanalistul Jeannette Fischer sapă în profunzime motivele. Prin intermediul unei serii de conversații aprofundate, purtate la o cafea și vin la studioul celor doi din Elveția, după eliberarea lor din închisoare, ea le explorează motivele, procesele artistice și istoria familială.

Rezultatul este un portret complex și convingător al unui bărbat (cartea se concentrează în primul rând asupra lui Wolfgang, la cererea soției sale) pentru care falsificarea a fost o formă de artă creativă – și pentru care înșelăciunea a devenit un fel de joc. Duo-ul a făcut milioane de dolari, dar banii au fost doar o parte din atracție, susține Fischer. Deși soții Beltracchi au trăit confortabil, au călătorit mult și au cumpărat o casă în sudul Franței, unde și-au crescut copiii, ei au evitat multe dintre excesele la care ne-am putea aștepta, având în vedere averea uriașă pe care au dobândit-o, a adăugat ea.

„Falsificarea a fost aproape întâmplătoare”, a declarat Wolfgang pentru Fischer. „Ne-a făcut plăcere să vindem tablourile, ne-am bucurat, ne-am îmbogățit… Am ajuns să pictez și ne-a plăcut să facem și cercetări. Falsificarea a fost o modalitate de a combina toate aceste lucruri”.

Cei doi, împreună cu doi asociați, au fost condamnați pentru falsificarea a 14 opere de artă. Alte zeci au fost excluse din proces din cauza prescripției. Dar ei susțin că au produs aproximativ 300 de falsuri, dintre care multe nu au fost niciodată identificate în mod concludent.

Succesul lor a avut la bază o cercetare meticuloasă și o obsesie pentru detalii. Făcând ceea ce ei numeau „călătorii culturale”, cuplul a ajuns în locații în care pictaseră artiștii pe care îi imitau sau pentru a vedea lucrări originale în muzee din întreaga lume. De asemenea, s-au cufundat în scrisorile și jurnalele artiștilor, precum și în studiile care au înconjurat lucrările lor.

Aceste studii au stat la baza istoriilor false pe care cei doi le-au creat pentru creațiile lor. Deși tablourile erau în mare parte născute din imaginația lui Wolfgang, deseori li se dădeau titluri ale unor lucrări cunoscute, dar considerate pierdute (și despre care nu existau imagini), umplând astfel lacunele din operele artiștilor fără a ridica suspiciuni. Cei doi au cumpărat rame și pânze vechi de pe piețele de vechituri și chiar au folosit un aparat de fotografiat din anii 1920 pentru a face fotografii cu aspect vechi ale creațiilor lor, ca dovadă a provenienței istorice. În timpul procesului soților Beltracchi, judecătorul care a prezidat procesul a declarat că frauda a fost organizată „cu precizie militară”, potrivit comentariilor publicate la acea vreme de New York Times.

„Ei sunt povestitori, împreună, motiv pentru care au făcut multe cercetări”, a declarat Fischer pentru CNN într-o convorbire video. „Știau totul despre pictorii pe care i-au falsificat.”

„Cred că acest lucru face parte din creativitatea lui Wolfgang”, a adăugat ea. „Trebuia să știe atât de multe lucruri înainte de a începe să picteze și, de asemenea, (a produs opere de artă) care ar fi putut avea loc în succesiunea (carierelor) acestor artiști.”

Vorbind pentru publicația germană Der Spiegel în 2012, Wolfgang a declarat că stăpânea stilurile a „aproximativ 50” de artiști decedați. Practica sa intensivă în studio l-a făcut să se cufunde complet în lumile acestora – până la punctul în care și-a pierdut propria identitate, a ajuns să creadă Fischer.

„Fac legătura între dispariția numelui lui Beltracchi și emoția care curge într-o altă persoană”, a explicat ea, citând aparenta convingere a lui Wolfgang că, prin munca sa, își asuma identitatea artistului pe care îl copia. „El spune despre el însuși că poate simți sentimentele celorlalți.”

Făcând acest lucru, susține Fischer, Wolfgang a demonstrat o capacitate remarcabilă de empatie. El a descris că se simțea atât de apropiat de pictorul din secolul al XVII-lea Hendrick Avercamp, primul artist a cărui operă a falsificat-o, încât se simțea ca un frate al acestuia. Falsificatorul se vedea pe sine umplând un gol în catalogul de lucrări al artistului, ca și cum creațiile sale ar fi contribuit la corpul de lucrări original al acestuia. El i-a spus lui Fischer că se simțea ca acasă în peisajele pe care le picta.

Urma victimelor

Se poate spune că aceeași empatie nu s-a extins și asupra celor pe care i-a înșelat. Pe lângă colecționarii particulari, un număr necunoscut de galerii și muzee au căzut victime ale fraudei – și este posibil ca unele dintre ele să aibă încă expuse operele lui Wolfgang.

Reputația mai multor experți a fost afectată, iar un istoric a fost dat în judecată pentru daune (deși fără succes, potrivit Art Newspaper) după ce a autentificat din greșeală un fals ca fiind opera lui Max Ernst. Casele de licitații, printre care Sotheby’s și Christie’s, au fost și ele înșelate, cea din urmă folosind chiar unul dintre falsuri pe coperta unui catalog de vânzare.

Dar, potrivit lui Fischer, familia Beltracchi își vedea crimele ca fiind în esență fără victime. Wolfgang i-a spus că el a produs doar tablouri pe care le considera frumoase și credea că proprietarii se bucurau de ele la fel de mult ca piața de artă care profita de pe urma lor. Astăzi, site-ul său personal descrie povestea sa ca fiind o „poveste tip Robin Hood”. Dar, spre deosebire de eroul folcloric, Wolfgang nu pare să fi folosit veniturile obținute din infracțiunile sale pentru a-i ajuta pe cei săraci:  „Am ajuns să stau în jurul piscinei zile întregi, citind, visând cu ochii deschiși și dormind. Falsificam câte un tablou din când în când, când aveam nevoie de bani.”

„Au fraudat comerțul cu artă, care, în opinia lor, era el însuși o fraudă”, a spus Fischer. „Toată lumea era lacomă de vânzare și toată lumea câștiga din asta – experții, casele de licitații, cuplul. Iar la final, trebuie pur și simplu să spunem că toată lumea a fost fericită, inclusiv cumpărătorul. Dacă (soții Beltracchi) nu ar fi fost demascați, toți ar fi continuat să se distreze.”

Cu toate acestea, au fost demascați – și, având în vedere domeniul de aplicare limitat al procesului lor, proprietarii multor falsuri suspectate au rămas fără răspunsuri și fără nicio opțiune pentru a obține despăgubiri, în afara unor procese civile costisitoare. În 2014, Wolfgang a declarat pentru emisiunea „60 Minutes” de la CBS că, pe lângă daunele impuse de instanță, a soluționat procese în valoare de 27 de milioane de dolari.

Fischer a rămas în contact cu cei doi ca prieteni. Ea chiar le dedică cartea în primele pagini. Se abține să emită judecăți morale, descriindu-și rolul nu ca pe cel al unui jurnalist care le cere socoteală, ci ca pe cel al unui psihanalist care cercetează forțele subconștiente aflate în joc.

În special, a explorat rolul pe care educația lui Wolfgang l-ar fi putut juca în decizia sa de a deveni un maestru falsificator. Acesta și-a dezvoltat abilitățile de pictură în timp ce își ajuta tatăl, care era și el artist, să restaureze picturile murale ale bisericii, în copilărie. La vârsta de 12 ani, a copiat în mod convingător – și apoi a adăugat elemente proprii – o pictură timpurie a lui Picasso, iar în curând a depășit abilitățile tatălui său.

Din conversațiile cu Wolfgang, Fischer a ajuns la concluzia că ambii săi părinți au fost „grav traumatizați” de experiențele trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mama sa fusese evacuată împreună cu copiii în zona rurală germană, în timp ce tatăl său luptase la Stalingrad și pe Frontul de Vest, înainte de a petrece patru ani ca prizonier de război în Franța.

„Toată această suferință, traumă și durere – dar și furie – a fost acolo, iar toate acestea se transmit copiilor”, a spus Fischer, explicând că părinții lui Wolfgang nu au vorbit niciodată deschis despre experiențele lor cu cei cinci urmași ai lor, dintre care el era cel mai mic. „În astfel de circumstanțe, este aproape imposibil pentru copii să crească fără griji, să nu preia toate aceste tensiuni.”

Ceea ce poate apărea, a explicat Fischer, este o formă de „vinovăție a supraviețuitorului”, prin care copiii simt că a se bucura de viață este o trădare a suferinței părinților lor. Asumându-și identitățile altora – și anume cele ale artiștilor morți, ale căror semnături le-a falsificat și el – Wolfgang a putut scăpa de această povară emoțională.

„El dispare, dar poate fi în continuare el însuși… El rămâne autonom, creativ, bogat și inocent”, scrie Fischer în cartea sa. „Vinovăția pe care o simte față de părinții săi se dizolvă odată cu dispariția numelui său. Un «nimeni» nu poate fi vinovat – el nu există, deci nu poate face nimic.”

În anii care au trecut de la eliberare, Wolfgang a creat lucrări sub propriul nume, continuând în același timp să profite de pe urma poveștii sale senzaționale. El apare frecvent la evenimente cu discursuri, iar în 2021 a lansat o serie de NFT-uri, intitulată „The Greats”, în care a reimaginat „Salvador Mundi” al lui Leonardo da Vinci în stilul unor artiști celebri, inclusiv Andy Warhol și Vincent van Gogh.

Un videoclip de promovare a proiectului sugerează că, departe de a regreta, maestrul falsificator găsește noi modalități de a beneficia de trecutul său.