Experiența unei artiste românce care a devenit șofer pentru asistentele medicale din New York

Daniela Groza nu are de ales, locuiește în cosmopolitul Brooklyn, merge cu metroul, și se pregătește de ceea ce poate fi mai rău în gigantul care până de curând părea că nu se culcă niciodată.

Interviul este realizat de Irina Păcurariu, pe pagina de Facebook a emisiunii “Rețeaua de idoli”, de la TVR. “În perioada de izolare pe care o traversăm, mi s-a părut important să rămânem conectați cu oameni cât mai diverși, cu profesii, traiectorii personale și experiențe diferite, egali acum în fața aceste crize imense și traumatizante. Așa am ajuns să încep o serie de interviuri, pe care le public pe pagina de Facebook a emisiunii și apoi pe site-ul meu, unde le adun într-o serie pe care am numit-o Rețeaua de speranță”, spune Irina.

Realizatoarea Irina Păcurariu vă propune în fiecare zi câte un interviu cu români din toată lumea, cât mai neasemănători, cu profesii, traiectorii personale și experiențe diferite, egali acum în fața aceste crize imense și traumatizante.

Depășim mai ușor perioada de izolare pe care o traversăm dacă rămânem mai conectați și mai informați, cu povești adunate din toată lumea, care ne ajută să căpătăm mai multă speranță, încredere și optimism.

„Unele corturi din fața spitalelor o să fie morgi temporare. De exemplu, la centrul Javits efectiv au construit un spital pentru următorii bolnavi care o să apară în următoarea lună-două-trei. Nu știu câte paturi au la Javits, cred că în jur de o mie și astăzi cred că a mai sosit și o navă cu încă o mie de paturi”, spune Daniela.

– E incredibil ce se întâmplă în New York, se vorbește despre oraș ca despre viitorul Wuhan sau viitoarea regiune Lombardia.

Este. Am condus pe străzi și am mai fost rugată mai fac poze pentru prieteni. Sunt oameni pe stradă și sunt mașini pe stradă, dar știind ce se întâmplă și internați în spital, și cadre medicale, realitatea în capul meu este altfel. Dacă eu te aduc pe tine în Manhattan, nu știu dacă o să simți o difernță, poate că nu mai este trafic. Astăzi am fost în Manhattan, la piață, am făcut câte poze pentru niște publicații, m-am plimbat prin piață și era destul de multă lume. Am luat trenul înapoi, trenul era plin de oameni. Nu mi-a venit să cred. ”

– Tu ești fotograf, ai contracte cu multe publicații, asta nu înseamnă că nu ți-ar trebui un ban în plus. Ai ieșit pe stradă pentru asta sau te gândeai că pui umărul, că faci ceva pentru vremurile astea în care trăim?

Inițial am avut o spaimă imensă că nu o să pot să plătesc chiria aici. Încă e adevărată spaima, încă nu știu cum o să plătesc chiria aici. De acum două săptămâni și până acum s-a aprobat o lege să primim șomaj și noi, cei care suntem considerați “independent contractors”. E un fel de freelance pentru Uber, nu sunt nevoiți să îmi plătească șomajul dacă nu mai lucrez. Norocul nostru e că vineri s-a aprobat o lege în care o să fim și noi compensați, astfel încât o să pot să îmi plătesc chiria. Fac fotografie documentară, asta nu-mi aduce bani, dar până acum mi s-a părut jobul care să îmi aducă o viață decentă. Îmi place să ies. Eu nu am purtat mască până marți, acum nici nu-mi imaginez să ies din casă fără mască.

Am zis că nu o să mai am curse, pentru că o să se speria lumea și nu o să mai iasă. Dimpotrivă, am făcut bani mai mult ca de obicei. Noi n-am fost informați îndeajuns. Imaginează-ți că acum trei săptămâni am ieșit la o cină cu o regizoare să vorbim despre proiectul din România pe care l-am început în septembrie și urma ca pe 1 aprilie să fim acolo, în România.

La mine a intervenit panica marțea trecută, s-a nimerit să am cadre medicale în mașină și am început să vorbesc cu ei. M-au întrebat de unde am masca….Fiecare pasager cadru medical mi-a spus că ei nu au masca respectivă și că am noroc că am acea protecție pe față. (…)

E ceva când citești în presă și presa poate să creeze panică, și chiar ar trebui să creeze panică în momentul ăsta, dar e altceva când vorbești cu cadre medicale. (…)

Țin minte, chiar prima soră medicală pe care o aveam în mașină și m-a întrebat de mască. Treceam pe o fâșie de autostradă pe partea de est a Manhattanului, unde de obicei aleargă lumea și era plin de lume. Mi-a zis: „Nu-mi vine să cred cât de inconștieți sunt oamenii ăștia, pentru că dacă ar veni 5 minute la spitalul unde lucrez eu, lucrez de 16 ore, mă duc acasă acum să iau o pauză, sunt efectiv moartă de oboseală….ar sta în casă și n-ar ieși o lună de zile!”

– Cum ți s-au părut oamenii aceștia pe care i-ai trasportat? Erau clar îngroziți pentru că n-aveau echipament?

– Cadrele medicale, da. A fost un băiat care era căsătorit cu o soră medicală și mi-a zis că este șocat zilnic când o vede pe soția lui venind acasă, pentru că au și un copil mic. Mi-a zis că e cu spaimă zilnic, de dimineața, de când se trezește, până noaptea. Are insomnii, are coșmaruri. e greu. Iar ceilalți pasageri, care nu sunt cadre medicale, n-au nicio treabă. N-au nicio panică, au tușit în mașină, fără mască, fără mănuși. Am încercat să scuz situația, pentru știu că eu acum o săptămână nu aveam nici mască și nici mănuși. Ok, înțeleg, sunt cu o săptămâna în urma tuturor oamenii ăștia. Probabil că la un moment dat o să se instaureze o panică totală.

– Când încep să se îmbolnăvească cunoscuți, devii atent.

– Da, asta o să se și întâmple. Am doi prieteni căsătoriți, care sunt în spital, împreună. Unul dintre ei este cadru medical. (…)

Șocul meu cel mai mare a fost când am avut această pasageră vineri și avea Coronavirus. Am înțeles de la telefon – vorbea altă limbă, că era bolnavă de o săptămână, că nu avea simptomele cele mai rele. Vorbea cu altcineva din familia ei care era la fel de bolnavă despre o a treia persoană care era foarte bolnavă, în spital.

Viața, până la urmă, este o loterie. Și mie mi-e frică, că am deja virusul și mă trezesc peste o săptămână că sunt bolnavă și sunt fumătoare și mai am și astm câteodată și nu sunt destul de multe ventilatoare la spital și pot să mor. E foarte posibil. În același timp, am o cratiță cu paste pe aragaz, am fost la piață, am luat o mulțime de legume și fructe și mă descurc. Acum sunt un pic bipolară. Mă gândesc că pot să mor, dar e bine să ne bucurăm pe bune de ce avem, chiar și de acoperișul de deasupra capului.