Exerciții de rivalitate. România şi fosta URSS au ridicat standardele gimnasticii feminine

8 aprilie 2017, 20:11

Sovieticii au scris istorie cu gimnaste de geniu precum Larisa Latînina şi Polina Astakhova.

Noi i-am concurat cu succes cu nume de legendă ca Nadia Comăneci şi Ecaterina Szabó.

Începând cu anii `70, între atleţii români şi ruşi s-a născut o rivalitate care a stârnit orgolii uriaşe, dar şi respect reciproc.

Lidia Ivanova, antrenor federal Rusia: „Tot timpul minţile noastre erau încordate în încercarea de a căuta modalităţi de a învinge gimnastica românească„.

Erau impresionați și ei de talentul Nadiei. Unul din antrenorii buni ai sovieticilor când o vedea zicea ‘Horosho, horosho, ochen horosho!’„, îşi aminteşte antrenorul Titi Hărgălaș.

Fetele Martei (n.r. – Marta Karolyi) pur şi simplu mergeau pe bârnă ca pe bulevard. Înainte – înapoi. Aveam senzaţia că fetele astea nu se temeau de nimic, cu toate că bârna avea doar 10 cm„, povesteşte Lidia Ivanova.

Rivalitatea româno-rusă a cunoscut şi momente controversate. La Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980, Nadia Comăneci a fost dezavantajată, spun românii, de organizatori pentru a pierde medalia de aur în favoarea gimnastei sovietice Olga Davidova.

Cristian Ţopescu: „A fost un imens scandal (…) Dar ce puteai face când preşedintele Federaţiei Internaţionale de Gimnastică era un sovietic, Yuri Titov? Și el a dictat atunci nota pe care Nadia Comăneci a primit-o – 9,85, îmi amintesc, cu 5 zecimi mai puţin decât i-ar fi trebuit ca să devină campioană olimpică„.

La ruși, lucrurile s-au văzut altfel.

Lidia Ivanova: „Evident că pentru Nadia Comăneci, eu înţeleg foarte bine, era o înfrângere în primul rând sufletească. Pentru ţară era pur şi simplu dezastru. Ştiu foarte bine că în România toţi mizau pe medalia de aur pentru Comăneci. Era firesc. Dar ea, hai să fim cinstiţi, a greşit„.

După prăbuşirea regimurilor comuniste, raportul de forţe din gimnastica mondială s-a schimbat. România şi Rusia au început să fie concurate de noi selecţionate în continuă afirmare, precum Marea Britanie, SUA şi China.

Cristian Ţopescu: „În China sunt legitimate gimnaste de 10 ori mai multe decât avem noi în România. Iar la o conferinţă de presă, Nadia Comăneci când a aflat că Octavian Bellu pregăteşte echipa României din 8 gimnaste ca să aibă pe podium 4, a zâmbit şi a spus: Păi la noi în America sunt 800 de cluburi de gimnastică din care sunt selecţionate gimnastele pentru echipa naţională„.

Adrian Stan, antrenor de gimnastică: „În România, care spre lauda României a reuşit să ţină cu Rusia steagul sus cât a putut de mult, din lipsa de investiţii, din lipsa de eficacitate a sistemelor educaţionale, din lipsa generării fondurilor care să plătească antrenorii la nivelul la care să-i spunem exterior sistemele puteau plăti, a făcut ca situaţia să devină foarte greu de susţinut”.

Lidia Ivanova, fost arbitru internaţional de gimnastică: „Când nu s-au calificat pentru Jocurile Olimpice, prima mea reacţie a fost: în cazul ăsta, fără România nu se mai poate numi competiţie. Cum aşa, gimnastică fără România ? Uite, de o asemenea anvergură erau percepuţi sportivii români„.

Mândrie, pasiune, ambiţia de a fi pe o treaptă mai înaltă a podiumului decât adversarul. În lumea sportului, gimnastica rămâne poate cel mai elocvent exemplu că fără competiţie nu poate să existe performanţă.

În avanpremiera Europenelor de la Cluj, Ştirile TVR au lansat, în 27 martie, campania campioni de poveste/#gimnastica60,  30 de reportaje despre momentele de glorie, dar şi de cumpănă pe care gimnastica românească le-a traversat de-a lungul celor şase decenii scurse de la primele Campionate Europene (Bucureşti, 1957).

Urmărește-ne pe Google News

Ultima Oră

Cele mai citite