Siteul tvr.ro foloseste cookies. Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de utilizare a cookies. Afla mai multe accesand Politica de cookies Vezi și Politica de Confidenţialitate care face referire la modul în care colectăm, folosim şi partajăm datele dumneavoastră pentru a va oferi serviciile TVR precum şi modul în care folosim platformele sociale.

Eugenia Vodă: A mai trecut un an, a mai trecut un Cannes

Una peste alta, a fost o ediţie cu multă ploaie, dar şi cu o ploaie de filme bune! Iar atenţia publicului s-a îndreptat şi asupra filmelor, nu numai asupra starurilor care urcă, seară de seară, scara roşie, prilej de a vedea cît de adînc e decolteul lui Nicole Kidman sau al lui Sharon Stone, sau cît de bine se ţine Jane Fonda, despre care s-a spus ca arată, la peste şaptezeci de ani, mai bine decît la 20...

29 Mai 2013, 13:22 (actualizat 29 Mai 2013, 13:33) | Eugenia Vodă |
Eugenia Vodă
Eugenia Vodă
Festivalul de la Cannes
Cristian Mungiu, în juriul de la Cannes
Blue is the Warmest Colour
Paolo Sorrentino - „La grande bellezza”.

Chiar dacă economia mondială e în criză, Festivalul de la Cannes a reuşit să sfideze condiţiile potrivnice! Mai multe filme, mai mulţi jurnalişti, mai mulţi invitaţi, ambasadorii modei prezenţi la datorie, Croazeta invadată de limuzine şi de profesionişti din industria filmului... (în paranteză fie spus, am remarcat şi o invazie de cerşetori - se pare că majoritar „ai noştri”-, parcă mai aprigă decît oricînd! La un moment dat, în presa locală, s-a anunţat, ca o mare victorie, faptul că o asemenea tabără ilegală, de profesionişti ai cerşetoriei, stabilită nu departe de Cannes, pe malul unui rîu, a fost desfiinţată forţat, după un întreg ritual juridic, care a durat ceva timp! Dar, după numai cîteva zile, s-a revenit cu o altă ştire: aceeaşi tabără s-a reînfiinţat rapid, tot ilegal, tot pe un teren al statului, la numai 20 de kilometri distanţă de prima... moment în care urma să se declanşeze o nouă procedură judiciară, mîncătoare de timp...).

În altă ordine de idei, ştiaţi că bugetul Festivalului de la Cannes e de 20 de milioane de euro? Pare mult, la prima vedere. Dar cînd afli că festivalul generează afaceri de 200 de milioane de euro, şi că în timpul lui hotelurile realizează 15% din încasările anuale, nu mai pare mult, dimpotrivă, pare doar o investiţie inteligentă, rezonabilă şi profitabilă. Deci Cannes, cel mai mare festival de film al planetei, ajuns la ediţia a 66-a, are un buget de 20 de milioane de euro, iar Veneţia, cel mai vechi festival al lumii (ediţia 70!), are un buget de 12 milioane. Dar bugetele nu mai par atît de mari atunci cînd afli că un simplu colier purtat de un manechin la o gală e 2 milioane de euro...

(w400) FestivalulAfişul ediţiei a fost unul dintre cele mai izbutite grafic, din istoria Cannes-ului, cu Paul Newman şi Joanne Woodward prinşi în vîrtejul unui sărut, o fotografie de acum fix o jumătate de secol, dar care pare făcută ieri; modernitatea, într-o artă rapid demodabilă, cum e filmul, rămîne un mister! Dar, trebuie să recunosc, afişul viitoarei „Veneţii”, pe care l-am văzut la Cannes, în avanpremieră, e încă şi mai inspirat: pe malul mării, un individ în fulgarin, văzut din spate, cu braţele ridicate de bucurie, întîmpinînd o barcă în care se află... un rinocer - o splendidă barcă felliniană, şi o euforie pe măsură!

Ediţia a adus, printre multe alte evenimente, şi un omagiu filmului indian, Bollywood-ului, care a împlinit 100 de ani. Au fost omagiaţi, la Cannes, şi doi actori foarte iubiţi, intraţi în istoria filmului, extrem de diferiţi între ei: Alain Delon, misteriosul seducător, şi Jarry Lewis, o legendă a comediei. Alain Delon a venit la festival, în ciuda tristeţii declarate de a nu fi fost niciodată premiat la Cannes... Adevărul e că istoria festivalului include şi palmaresuri deconcertante, pe care timpul nu le-a validat, chiar filme garnisite cu Palme d’or intrate rapid în uitare, şi care nu mai sunt nici măcar o curiozitate a cinematecilor.

Juriul ediţiei, compus din nouă nume, a fost condus de un cineast de anvergura lui Steven Spielberg, încojurat de patru bărbaţi şi patru femei, patru actori şi patru regizori, inclusiv un regizor ca Ang Lee (un Oscar recent, doi Lei de aur veneţieni) sau actori cu aura unor Nicole Kidman şi Daniel Auteuil; pentru prima dată, în juriul festivalului a fost invitat şi un regizor român, Cristian Mungiu, a cărui recunoaştere internaţională se datorează exclusiv Cannes-ului şi acelei memorabile Palme d’or pentru „432”, în 2007. Au fost ani în care te întrebai de unde o să scoată juriul un film de Palme d’or, atît de modestă era selecţia. Acum, „cei 9” au avut de unde alege!

(w400) Cristian MTot 9 judecători sunt şi la Curtea Supremă din filmul maestrului britanic Stephen Frears, „Cea mai mare bătălie a lui Muhammad Ali”, ales în selecţia oficială, dar în afara competiţiei. În anii ’60, regele boxului, un tip dur şi incomod, cel care se autoproclama „cel mai mare” (şi, în general, chiar era!), controversatul Cassius Clay, a aderat la islamism, şi-a schimbat numele în Muhammad Ali şi, invocînd Coranul şi convingerile religioase, a refuzat să se lase mobilizat în Războiul din Vietnam („vietnamezii nu mi-au spus niciodată că sunt negru!”), ceea ce i-a adus o condamnare la cinci ani de puşcărie şi retragerea titlului de campion! Prin urmare, cei mai buni ani ai unui sportiv vor fi consumaţi în bătălii juridice, iar Cassius Clay, învins în toate instanţele, va reuşi, pînă la urmă, să scape de închisoare, în 1971, la Curtea Supremă. Frears, autorul acelui memorabil „The Queen”, combină din nou, fascinant, filonul ficţiunii cu filonul documentar; în film „joacă” şi Nixon, şi Cassius Clay, dar, de fapt, personajul principal e unul colectiv: Curtea Supremă, judecătorii şi stagiarii ei, atmosfera, jocurile de scenă şi de culise, de politică şi de caracter - justiţia americană însăşi, la cel mai înalt nivel, în intimitatea ei... E interesant cum, iniţial divizată, Curtea Supremă se modelează şi se remodelează, pînă atinge „unanimitatea”, pentru ca mesajul livrat naţiunii să fie unul unitar şi limpede... Un film de văzut, ca material didactic, la facultăţile de Drept. Şi, dacă se poate, şi la Curtea Constituţională!

Una peste alta, a fost o ediţie cu multă ploaie, dar si cu o ploaie de filme bune! Iar atenţia publicului s-a îndreptat şi asupra filmelor, nu numai asupra starurilor care urcă, seară de seară, scara roşie, prilej de a vedea cît de adînc e decolteul lui Nicole Kidman sau al lui Sharon Stone, sau cît de bine se ţine Jane Fonda, despre care s-a spus ca arată, la peste saptezeci de ani, mai bine decît la 20...

E halucinant cîte Cannes-uri se desfăşoară în paralel, fără nici o comunicare între benzile de alergare! Unii sunt toată ziua la filme, alţii doar în întîlniri de afaceri, alţii numai la party-uri şi la spa-uri! Chiar şi la nivelul presei, printre cei 5000 de jurnalişti acreditaţi, sunt unii care au în fişa postului doar mondenităţile, rochiile vedetelor sau faptele diverse care zguduie Croazeta; un tip care trage cu un pistol, ca să se audă, în timpul unei emisiuni în direct, sau nişte bijuterii furate dintr-un hotel, se bucură de o urgentă popularizare planetară, mai mult decît nişte filme, la care a muncit atîta lume! Numai în Franţa se fac, pe an, în jur de 200 de filme, dintre care peste 150 mor în anonimat, fără să se vorbească despre ele, fără să reuşească să-şi facă drum la public! Aşa că festivalul e, pentru cei aleşi, o formidabilă vitrină publicitară, de care trebuie să profite la maximum. Ore în şir, autorii unui film, au n-au chef, sunt obligaţi, la propriu şi la figurat, să dea interviuri în neştire, pe bandă rulantă, în care repetă aceleaşi lucruri - dar niciun sacrificiu nu e prea mare, pe altarul box-office-ului!

Festivalul are o arhitectură complicată, la propriu şi la figurat. Între a fi prezentat în subsolul Palatului, la Marche (alături de alte o mie de filme, sau în „Short Corner”, un fel de arhivă a zeci de filme scurte, la dispoziţia celor interesaţi) şi a fi selectat în Competiţie, e o distanţă ca de la Pămînt la Lună! Spun asta pentru că am remarcat o confuzie a valorilor în presa de acasă: „cutare are un film la Cannes!” Victorie, ura şi la gară! Bine, bine, dar UNDE anume, la Cannes? În subsol sau în Selecţia oficială?

Selecţia oficială are, şi ea, mai multe secţiuni şi mai multe jurii. Vîrful construcţiei e Competiţia, cu juriul ei. Competiţia e cea care concentrează atenţia planetară.

În afara Palatului şi a Selecţiei oficiale a Festivalului există la Cannes, cu statut de independenţă, ca un mic festival paralel, aşa-numita Quinzaine des Realisateurs, ajunsă la a 45-a ediţie. În Quinzaine am avut selectat un scurt-metraj, de Radu Jude, iar în secţiunea filmelor de şcoală, Cinéfondation, un scurt-metraj de Tudor Cristian Jurgiu. Nimeni nu spune că nu e bine să avem şi scurt-metraje la Cannes, dimpotrivă! Doar că, să nu ne îmbătăm cu apă rece: faptul că în nicio secţiune nu a intrat niciun lungmetraj românesc reprezintă un regres faţă de alţi ani şi un motiv de îngrijorare. Dar, să trecem!

Competiţia a inclus o serie de filme de autor foarte bine consolidate, dar şi cîteva filme „de gen” (cine spunea: „toate genurile sunt bune, în afară de genul plicticos”?), cîteva policier-uri extrem de violente şi de şablonarde, sau cîteva filme naiv-narcisiste, pe care le uiţi instantaneu.

Ediţia în sine mi s-a părut mult mai bună decît palmaresul ei! Palmaresul mi s-a părut dezamăgitor, tocmai prin obsesia – vizibilă - de a fi neapărat „judicios” (deci nu inspirat, nu îndrăzneţ, nu generos, ci mai ales politic corect, încercînd să împace şi capra şi varza, ceea ce, se ştie, e din moşi strămoşi sortit eşecului).

"Viaţa Adelei, capitolele 1 şi 2” mi se pare prea mic pentru o Palme d’or atît de mare!..

Palme d’or a fost acordat filmului „Viaţa Adelei, capitolele 1 şi 2”, al unui regizor francez de origine tunisiană, Abdellatif Kechiche (53 de ani, cinci filme la activ). În punctajele făcute de „Le film français”, toţi cei cîţiva jurnalişti francezi chestionaţi i-au acordat „palma”, ca într-un fel de gest de „presiune concertată”, cu excepţia cronicarului de la „Le Figaro”, care a avut curajul să iasă din acest cor al entuziasmului colectiv şi i-a acordat doar un punct, recunoscînd că filmul i s-a părut slab!

(w400) Blue is thÎn ceea ce mă priveşte, mi s-a părut un film oarecare, şi lung pe de-asupra: cale de trei ore, pe aripile unui cinema previzibil şi „pisălogic”, în banalitatea lui studiată, vedem, pe îndelete, o fată de 15 ani, Adela, cum mănîncă, cum merge cu autobuzul, cum visează, cum conversează, cum îşi caută, nehotărîtă, „identitatea sexuală”, pînă cînd, în fine, face o veritabilă pasiune, nefericită, ca orice pasiune, pentru o fată mai mare şi mai cultă, cu părul vopsit în albastru, şi care o va iniţia pe mai multe planuri. Filmul e inspirat dintr-o carte franceză de benzi desenate, pentru adulţi, „Albastrul e o culoare caldă” (titlul englez va fi „Albastrul e cea mai caldă culoare”). Unora le place „albastrul”, altora nu, probabil e o chestiune de gust. Filmul are o anumită sinceritate a tonului şi o privire ataşantă, dar nu e lipsit de clişee şi, oricum, mi se pare prea mic pentru o Palme d’or atît de mare!... Dar important e că Palme d’or a rămas în Franţa...? Şi că, în aceste vremuri de restrişte şi jale, în care filmul american riscă să îl mănînce fript - filmul european dă, iată, semne de vitalitate, chiar dacă e conectat la aparate?

Fraţii Coen sunt, în acest context, marii nedreptăţiţi ai ediţiei, deşi au fost plasaţi pe locul doi ca importanţă (Grand Prix, pentru „Inside Llewyn Davis”, un film elocvent pentru ceea ce înseamnă, cu adevărat, „cinema de autor”, pe cît de american, pe atît de universal). Portretul unui cîntăreţ de muzică folk, în New York-ul anului 1961, „dinainte de Bob Dylan” (interpretul, Oscar Isaac, cu un farmec străveziu-somnambulic), un tip care doarme pe la prieteni, fără palton şi fără noroc, cu discuri care nu se vînd, dar cu un motan roşcovan pe care îl cheamă Ulisse (deci, evident, se va întoarce singur acasă); nimeni n-ar fi bănuit că universul nostalgic şi tandru al folk-ului poate ascunde atîta foame şi atîta disperare! E inimaginabil azi, în epoca internetului, spun autorii, cît de diferite erau lucrurile înainte de explozia mass-media, şi cît de izolaţi de restul lumii puteau trăi, pe atunci, nişte tineri muzicieni, oricît de străluciţi. Şi care erau obsedaţi de muzică şi de supravieţuire, nu de celebritate.

În schimb, filmul Sofiei Coppola („fata lui tata”, ajunsă la 42 de ani şi la maturitatea unei cariere), „Bling Ring”, prezentat în deschidere la „Un certain regard”, se plasează la antipod: tocmai în lumea obsedată de celebritatea ieftină, în lumea „tele-realităţii” şi a comunicării pe cît de instantanee pe atît de superficiale, în lumea unor adolescenţi de la Hollywood care, deşi din familii înstărite, inventează un joc (filmul e după un fapt real): află, de pe net, cînd vedetele preferate sunt plecate de acasă, şi le „vizitează” în lipsă, le iau genţi, haine, bijuterii, ceasuri, în valoare de peste 3 milioane de dolari, dar nu cu sentimentul vulgar că „fură”, ci cu sentimentul exaltant că au acces la Vuitton, la Gucci, la Prada, la Louboutin, şi că pot să-şi facă poze cu „prada”, pe care să le posteze pe Facebook! Cu ocazia filmărilor, una dintre victime, Paris Hilton, şi-a oferit propria casă pentru filmarea scenei jafului. Inimaginabil! Deci chiar dacă filmul e „ilustrativ”, măcar vedem cum arată un dressing care ar fi umilit-o pînă şi pe Imelda Marcos! Pantofi în neştire, rafturi întregi cu ochelari de soare, tone de bijuterii, ca în peştera lui Ali Baba, prima reacţie neacademică posibilă ar fi „femeia asta e nebună”... Iar la intrarea în vilă, trei fotolii cu trei perne, pe care se lăfăie, aţi ghicit, portretul blondei proprietare, Paris Hilton!

Revenind la Palmares, Premiul pentru regie a fost acordat, ca pentru a completa harta, mexicanului Amat Escalante (pentru „Heli”). Undeva în Mexic, azi. O familie, într-o baracă. Trei generaţii. O poveste de droguri le pulverizează viaţa. O lume sub tensiune - a sărăciei, a violenţei. Afli că în Mexic « toată lumea trăieşte cu o formă de frică în stomac », violenţa e o realitate de fiecare clipă. O fetiţă de 12 ani violată şi viitoare mamă, un cadavru atîrnat de un pod, oameni decapitaţi, răpiţi şi torturaţi ca în Evul Mediu, benzină pulverizată şi aprinsă pe sexul unui leşinat în bătaie, o poliţistă nefellinian de urîtă, în maşină, scoţîndu-şi brusc din uniformă sînii goi şi uriaşi - imaginile au forţă. Regizorul (culmea, autodidact !) nu dezvoltă o teză, nu livrează mesaje, ci reuşeşte să creeze o atmosferă, să exploateze vizual corpuri, feţe, priviri, cu o directeţe extremă, cu o tuşă groasă şi totuşi plină de subtilitate, cu o vibraţie picturală amintindu-l, ciudat, pe Rouault.

Premiul juriului a mers la japonezul Kore-Eda Hirokazu („Aşa tată, aşa fiu”). Un film care ar face succes de public şi la noi, pentru că are umor, are prospeţime, are fineţe psihologică şi are o poveste „universală”. Peste două familii fericite cade, într-o zi, un trăznet: băieţeii lor, acum în vîrstă de 6 ani, au fost schimbaţi, la naştere, la maternitate, între ei! Vor fi schimbaţi încă o dată, între cele două familii? Poţi să-ţi laşi propriul copil să ţi-l crească altcineva? Dar care e „propriul copil”, de fapt? Există ereditatea, există Adn-ul, dar există şi un Adn al sufletului?

Premiul pentru scenariu i-a fost acordat chinezului Jia Zhangke, autorul, după părerea mea, al celui mai interesant film din festival, „The Touch of Sin” (şi care, paradoxal, dacă avea un punct nevralgic, acela era tocmai scenariul!). Un regizor cu pasiunea şi cu şcoala documentarului. Patru ficţiuni diferite şi complementare, prinse în nodul unei lumi, China de azi, “cu o dezvoltare economică brutală, şi treptat cangrenată de violenţă”, explică regizorul. Ca în americanul « Falling down », în care Michael Douglas ajungea să ucidă, din exasperare, sau ca în « Aurora » lui Cristi Puiu, mecanismul filmului împinge patru personaje, patru « oameni buni », la crimă, la violenţă, la autodistrugere – unica reacţie de apărare posibilă la anormalitatea, la urîţenia şi la « păcatul » lumii din jur. Un film puternic, cu acute tragice şi cu un umor muşcător, dar mai ales cu metafizică.

Premiile de interpretare au mers şi ele pe logica „bunului simţ”, în sensul că au ales actorii din două filme pe care juriul le-a vrut neapărat în palmares. Premiul de interpretare feminină i s-a acordat lui Berenice Bejo (cunoscută la noi din „The Artist”), pentru rolul din „Trecutul” iranianului Asghar Farhadi, tot o producţie franceză (rolul unei farmaciste pariziene, care îşi creşte singură copiii, care divorţează, care nu mai ştie nici ea pe cine iubeşte sau nu iubeşte, un premiu posibil, dar au mai fost în festival cel puţin cinci actriţe care puteau fi premiate la fel de bine!). Premiul de interpretare masculină i-a fost acordat lui Bruce Dern, pentru rolulul principal dintr-un film care ar fi meritat mai mult, „Nebraska”, al lui Alexander Payne - un bătrîn pe ultima sută de metri, între umor şi senilitate, un rol excelent; ceea ce nu înseamnă că n-ar fi fost, în festival, şi roluri mai spectaculoase şi mai complicate, înseamnă doar că astea sunt jocurile inevitabile ale oricărei jurizări, şi că, la urma urmelor, nu poate fi premiată toată lumea...Aşa a ales juriul lui Spielberg, şi, cu siguranţă, alt juriu ar fi ales altfel. Teoria relativităţii e valabilă şi în artă. Pînă la un punct. În ultimă instanţă totul e, din nou, o chestiune de gust, şi, uneori, de politică culturală. Iar alteori de politică pur şi simplu!

Apropo de relativitate, pentru filmul românesc e important că, în secţiunea filmelor de şcoală, Cinéfondation, dintre cele 18 filme din concurs, un juriu condus de Jane Campion a ales patru, iar premiul trei (ex aequo) i-a revenit tînărului Tudor Cristian Jurgiu, pentru scurtmetrajul „În acvariu”, făcut la UNATC.

Parcă niciodată Roma n-a fost mai frumos filmată!

Şi tot apropo de relativitate, nu se poate să nu remarci că au rămas complet pe dinafara Palmaresului oficial autori ca Sorrentino şi Soderbergh, deşi, evident, ar fi meritat şi ei premii, cu prisosinţă...

Filmul lui Soderbergh, „Behind the Candelabra”, „Dincolo de candelabru”, e o poveste cvasi-biografică ( semnată de acelaşi scenarist care a scris şi „Regele pescar”), cîţiva ani din viaţa unui celebru pianist de music-hall, Liberace, de origine poloneză, care a murit de sida, în anii ’80. Interpretul e Michael Douglas, admirat de toată lumea, şi la Cannes, pentru modul în care a reuşit să învingă un cancer la gît şi să revină pe platouri, într-o asemenea formă! Michael Douglas are un Oscar ca producător, pentru „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, al lui Milos Forman, şi unul ca actor, pentru rolul din „Wall Street”, de Oliver Stone. Pentru rolul lui Liberace - artistul excentric, învăluit în paiete, pelerine şi volane, care cîntă cu un candelabru pe pian şi care trăieşte ca un rege al Las Vegas-ului - pentru profunzimea compoziţiei, pentru exuberanţa cu care schimbă, la propriu şi la figurat, feţele personajului, urmează, mai mult ca sigur, un nou Oscar! În ’89, Soderbergh cîştiga Palme d’or, la numai 26 de ani. Acum a împlinit 50, şi a anunţat că a hotărît să se retragă. Prematur. Chiar dacă declaraţiile de tipul ăsta trebuie luate cu titlu de inventar, e limpede că o imensă nemulţumire planează peste sufletul acestui cineast, cotat de mulţi comentatori drept „cel mai bun regizor american în viaţă”. Oricît de bun, chiar şi lui i-a fost greu să găsească finanţarea pentru ultimul film, pentru că marile studiouri l-au refuzat, decretînd povestea „prea gay” (drept care filmul a fost produs de HBO). Simplificînd la maximum, Michael Douglas explică: „Unora le plac blondele; ei bine, Liberace era un tip căruia îi plăceau băieţii blonzi, asta-i tot!”. „Băiatul blond” e jucat, memorabil, de Matt Damon, la început un dolofan angelic, un băiat bun, care visa să devină veterinar, şi care, pe măsură ce se îndrăgosteşte şi se livrează maleficului şi fascinantului Liberace, alunecă pe panta autodistrugerii - droguri, operaţii estetice hidoase, inimă de cîine... Filmul e portretul unei lumi voios instalate în ipocrizia ei, dar şi povestea distrugerii unui om.

În timp ce filmul francezului Arnaud Desplechin, făcut în America, „Jimmy P.” (Psihoterapie cu un indian al preeriei), tot după un caz real, este povestea reconstrucţiei unui om - un indian cu psihicul făcut praf de contradicţiile la care l-a supus viaţa (masivul Benicio del Toro), readus pe linia de plutire de un antropolog şi psihiatru generos, nonconformist şi excesiv (8 neveste, 2 ani trăiţi printre indieni etc), Georges Devreux, cvasi-repudiat de francezi, dar primit cu braţele deschise de novatorii şi pragmaticii confraţi americani... S-a făcut mare caz, în presa de acasă, de faptul că „Georges Devreux” e pseudonimul unui evreu ungur, născut la Lugoj, la începutul secolului, şi Mathieu Amalric aşa îl şi joacă, într-o engleză cu accent unguresc! Fără ediţia asta a Cannes-ului, nu ar fi interesat pe nimeni nici „lugojeanul” Devreux, nici „polonezul” Liberace – descoperiţi, brusc, de toată planeta! E forţa, inegalabilă, a cinematografului.

Bertolucci, prezent la Cannes, unde îşi re-lansează „Ultimul împărat”, făcut în ’88, şi refăcut acum în 3D (operaţiune care a costat 2 milioane de euro), a anunţat că va fi preşedintele juriului de la Veneţia. Ce aşteaptă, de la un film, Bertolucci? „Surpriza, plăcerea, şi frumuseţea. Dacă se poate, o mare frumuseţe!”

Aşa se şi cheamă filmul lui Paolo Sorrentino, „Marea frumuseţe”, „La grande bellezza”. Parcă niciodată Roma n-a fost mai frumos filmată! De la înălţime, într-o lumină aurie, enigmatica Cetate eternă... Nu degeaba, un turist japonez din film, care priveşte şi face poze, leşină, cade secerat de atîta frumuseţe! Pe o terasă uriaşă, cu deschidere spre Colosseum, se zbenguie, în ritmuri îndrăcite, o faună strident colorată, aristocraţi expiraţi, intelectuali sofisticaţi sau amatori, prelaţi, mafioţi, oameni cu bani sau oameni la modă, femei de toate calibrele, inclusiv o pitică şi o Sfîntă, un întreg circ, care-l evocă, vrînd nevrînd, pe Fellini... Doar că la Fellini „dolce vita” era conectată la curentul de înaltă tensiune al tragediei, pe cînd acum, la Sorrentino, totul, pînă şi moartea, şi nebunia, şi disperarea, patinează sub umbrela umorului negru.

(w380) Paolo Sorr

Filmul nu are o poveste, ci e destructurat într-o puzderie de secvenţe - de atmosferă, de replici memorabile, de schiţe de portret -, un fel de „praf dramaturgic” în jurul unui bătrîn jurnalist celebru, un om singur, pe terasa căruia dansează „toată Roma” (interpretul e Toni Servillo, acelaşi care l-a jucat pe „Il Divo”, acum cîţiva ani). Un film despre decadenţă, dar şi despre „arta decadenţei”, un film ambiţios şi complicat, care-şi plimbă spectatorul, derutant, de la o stare la alta, un film pe care simţi nevoia să-l mai vezi o dată, ceea ce nu e puţin lucru.

Deşi n-a intrat în palmares, filmul lui Sorrentino îţi imprimă pe retină imagini pe care n-ai cum să le mai uiţi, chiar dacă ai uita toate filmele de la Cannes! De pildă, întîlnirea jurnalistului cu un iluzionist şi o girafă : numărul iluzionistului era acela de „a face să dispară girafa”. Girafa dispare. „Pe mine nu mă poţi face să dispar?”, întreabă jurnalistul; „dacă aş putea, aş începe cu mine”, răspunde iluzionistul...

ŞTIRILE ZILEI
CELE MAI NOI DIN CULTURĂ
 
StirileTVR.RO PE FACEBOOK
 
  AZI MAINE
BUCURESTI 16°C 20°C
IASI 16°C 14°C
CLUJ 16°C 15°C
CONSTANTA 10°C 13°C
CRAIOVA 18°C 21°C
BRASOV 14°C 16°C
Vezi toate informatiile meteo
CURS BNR - 23 Martie 2019, 17:19
 
INDICI BVB
 
INDICE BET
Data: 22-03-2019
Deschidere: 8047.89
Maxim: 8079.17
Mimim: 8014.83
Variatie: -0.2%
TLV
2.13
0.7%
FP
0.90
1%
SNG
31.80
2.08%
SFG
18.05
5.26%
TBM
0.29
4.09%
BRD
12.90
0%
SNN
9.75
0%
EL
10.34
0.78%
DIGI
24.55
0.41%
SNP
0.37
0.41%
ARHIVĂ ȘTIRI