Emil Hurezeanu: Gorbaciov a transformat lumea, în nici șapte ani, așa cum nimeni n-a reușit timp de o jumătate de secol înaintea lui. Trebuie să-i fim recunoscători

Când Mihail Gorbaciov venea la putere în URSS în 1985, Emil Hurezeanu, aflat de cealaltă parte a „Cortinei de Fier”, lucra la „Radio Europa Liberă”. Fost jurnalist, în prezent ambasador al României la Viena, Hurezeanu vorbește, într-un interviu pentru Libertatea, despre moștenirea lăsată de ultimul lider sovietic, care a murit marți, la vârsta de 91 de ani.

02 Septembrie 2022, 17:25 (actualizat 02 Septembrie 2022, 18:19) Știrile TVR |
Emil Hurezeanu / FOTO: Autor: RADU TUTA / AGERPRES FOTO Credit: AGERPRES FOTO, foto.agerpres.ro

Emil Hurezeanu crede că Gorbaciov a reușit să schimbe lumea așa cum mulți alții nu o făcuseră înaintea lui: Mihail Gorbaciov, omul care a bătut la ușa istoriei, cum se spune în aceste zile, a reușit și s-o întredeschidă, este un personaj neverosimil. În nici șapte ani a transformat lumea, așa cum nimeni n-a reușit timp de o jumătate de secol înaintea lui. O politică de curaj, deschidere, reformă, umanizată, practicată în fruntea celei mai puternice dictaturi mondiale, a condus într-un ritm amețitor la dislocarea monolitului sovietic și la naționalizarea blocului comunist.

A instaurat în interior un climat al dialogului deschis, așa cum nu mai exista de la moartea lui Lenin, în 1924. Și-a imaginat, în mod greșit, dar explicabil, că sistemul comunist poate înlocui masca de fier a stalinismului, în feluritele lui declinări, cu fața umană a transparenței și reformei. A încercat, cu succes parțial, dar esențial, să restabilească legătura cu trecutul adevărat al unei națiuni care trăia în minciună.

A pus punct unui război sângeros și inutil în Afganistan, după 10 ani. Americanilor și aliaților occidentali le-a luat de două ori pe-atât. După 1986, odată cu revocarea explicită a așa-zisei doctrine Brejnev, care însemna o posibilă invazie militară de corecție în statele Pactului de la Varșovia care, în viziunea Moscovei, se abat de la norma comunismului de stat, asistăm la restaurarea treptată a suveranităților naționale, la Varșovia, Budapesta, Praga, îndeosebi, cu semne certe de descompunere a mormântului ideologic și la București și Sofia.

A reformulat dialogul cu SUA și țările occidentale, prin acorduri de dezarmare epocale și înlocuirea radicală a limbii de lemn cu ceea ce francezii numesc „parler franc” și germanii – „Klartext”.

A identificat în divizarea Germaniei și în posibila ei reunificare, metafora esențială a reconstrucției europene. Dar această ofertă politică excesivă a fost însoțită, așa cum scria cineva zilele acestea, de un deficit galopant pe rafturile vieții de fiecare zi a sovietelor.

Gorbaciov a meritat Nobelul pentru Pace mai mult decât Kissinger, Nixon sau chiar urmașul lor, Barak Obama

Întrebat de ce a fost mereu Gorbaciov considerat de compatrioții săi drept groparul propriei țări, ambasadorul României în Austria răspunde:  A interzis votca și a introdus libertatea de expresie, oricât de controlată. Alcoolismul endemic și agresiunea nu doar verbală a adversarilor săi au fost prejudiciile colaterale. Când, în 1990, Gorbaciov ia premiul Nobel pentru Pace – l-a meritat mai mult decât Kissinger, Nixon sau chiar urmașul lor Barak Obama – șeful KGB, Vladimir Kriușkov, pucistul șef din august 1991, i-a pus pe masă lui Gorbaciov, la Kremlin, scrisorile de felicitare ale oamenilor muncii.

Despre cum a fost văzută în lumea liberă de atunci schimbarea de la vârful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Hurezeanu spune:  După moartea lui Brejnev, în noiembrie 1982, la Kremlin vor domni doi geronți, deja reformatați de KGB, și câțiva lideri reformiști din Politburo (Biroul politic al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, n.red.), precum Andrei Gromiko, pe o pantă a rectificării cursului dogmatic post-stalinist. Andropov, șef longeviv al KGB, este primul dintre ei, anglofil, lucid, iubitor de literatură engleză și jazz, antrenorul și însoțitorul lui Gorbaciov din Caucazul de Nord în conducerea de la Moscova. Moare răpus de o lungă și grea suferință. Îi ia locul Cernenko, și mai bătrân și mai bolnav, deja muribund. Și atunci câștiga Gorbaciov, la 54 de ani. Din martie 1985, și în doi-trei ani după aceea, Gorbaciov anunță un proces interesant de reforme, reia dialogul cu SUA și Occidentul, deschide larg încăperile întunecate ale istoriei, începând cu ale Gulagului, de unde, la sfatul KGB, potrivit surselor, îl eliberează pe însuși Andrei Saharov. Omul vorbește normal. În acest nou lider Occidentul, dar și comunitatea românească din Occident, definită atunci generic drept anticomunistă, percepe cu încredere și speranță noul mesaj.

Sigur, România era cazul special al blocului comunist. Cazul paradoxal și dureros, pentru că plonjase într-un declin economic, social și moral calificat NU din cauza desprinderii de linia Moscovei, ci prin accentuarea ei în culorile național-comunismului. Eu cred că emanciparea antisovietică a regimului de la București a fost reală, dar, din nenorocire, decuplată în ultimul deceniu de efectele benefice posibil.

Gorbaciov voia reformarea comunismului, în sensul acelui îndemn francez: dă-te înapoi ca să sari mai bine!

Fostul jurnalist vorbește și despre relația dintre  Gorbaciov și Nicolae Ceaușescu:  Puteam bănui că Gorbaciov nu-l înghite pe Ceaușescu. Dar precis nici Ceaușescu pe el. România, prin sărăcie, nemulțumire socială înăbușită și mecanică grotescă a cultului personalității celor doi Ceaușescu, nu avea însă argumente suficiente, chiar dacă nu participase la invazia Cehoslovaciei din 1968, chiar dacă N. Ceaușescu, într-un fel, fusese, de fapt, „însă foarte puțin” („Mistrețul cu colți de argint”), un Gorbaciov avant la lettre. Presiunile asupra regimului de la București erau, în primul rând, starea de insatisfacție social internă și evoluțiile din Polonia, apoi Ungaria. Doar Honecker rămase aliatul lui Ceaușescu. L-am revăzut recent, într-un documentar, pe liderul român la masa tovărășească din Berlinul răsăritean, la 40 de ani de la fondarea RDG, în octombrie 1988. Stătea încruntat, cenușiu, închina de formă, a plecat între primii. Acolo, polonezul, ungurul, rusul îl incomodau. La ieșirea din Palat i-a văzut și i-a auzit cu siguranță pe miile de protestatari ai regimului Honecker. Probabil, drumul de aproape două ore cu Boeingul 707 prezidențial spre București a fost un calvar. „Credea în progresul istoric și în virtuțile libertății și ale democratizării.”

(...)

Am văzut cu ochiul liber ce s-a întâmplat la vizita lui Gorbaciov în România, în mai 1987. Cei doi au avut o discuție fierbinte, cu accente de ostilitate nestăpânită, în fața căminului aprins ca în Biroul Oval, dar la Snagov. Gorbaciov, un interlocutor expansiv, teatral, seducător, știa să-i felicite pe gardienii est-germani de la Poarta Brandenburg, pentru vigilența anti-vest germană, ca peste nici câteva ore să le răspundă est-berlinezilor anti-Honcker în transă: „Cine ajunge prea târziu va fi pedepsit de viață”. Precis i-a spus-o, într-un fel sau altul, și lui Ceaușescu.

Lipsa de dependență a României, din punct de vedere ideologic și militar de Moscova, se transforma rapid din atu în amenințare. Sigur, Gorbaciov voia reformarea comunismului, în sensul acelui îndemn francez: dă-te înapoi ca să sari mai bine! El era, de fapt, produsul mitologiei comuniste, al eroismului sovietic din Al Doilea Război Mondial, dar și al liberalizării prin educație, posibilă după moartea lui Stalin. Credea în progresul istoric și în virtuțile libertății și ale democratizării, dar cu voie de la partidul comunist. N-a realizat decât târziu și parțial inadecvarea fatală.

Dacă prețul păcii ar fi revenirea la URSS, mă tem că nu se grăbește nimeni să-l plătească. Nici măcar în Rusia

Hurezeanu vorbește despre contribuția fostului lider sovietic la căderea comunismului și subliniază că românii ar trebui să îi fie recunoscători:  Gorbaciov a avut merite istorice epocale în prăbușirea comunismului. El nu este vinovat pentru efectele diferite ale acestui imens proces, în fiecare din țările fost comuniste, unde tradițiile politice și culturale diferite și-au spus imediat cuvântul, chiar și în exces, după scoaterea lor din congelatorul istoriei.

Noi avem alt trecut istoric și chiar comunist în raport cu Polonia, să zicem. Era normal să avem și acea „path dependency”, adică drumuri diferite și după, nu doar înainte de comunism. Aveam apoi acest amestec exploziv de semeție ideologică antisovietică și atașamentul, treptat tot mai silit și mai nerăsplătit în produse și servicii pentru calea autohtonă. Sunt convins că dincolo de lecturile diferite ale unui personaj atât de complex, noi, românii, îi rămânem recunoscători, la fel ca germanii, polonezii, ungurii etc. Nu-l putem face pe el vinovat de neîmplinirile noastre, și nici măcar pentru cele ale rușilor. Războiul lui Putin împotriva Ucrainei și consecințele lui dramatice imprevizibile sunt totuși și efectul prăbușirii comunismului sovietic, prin reîntoarcerea la Machtpolitik și decartarea coexistenței pașnice, din perioada Războiului Rece. Dar dacă prețul păcii ar fi revenirea la URSS, mă tem că nu se grăbește nimeni să-l plătească. Nici măcar în Rusia.

Articole pe aceeaşi temă
 
ŞTIRILE ZILEI
CELE MAI NOI DIN ACTUALITATE
 
StirileTVR.RO PE FACEBOOK
 
  AZI MAINE
BUCURESTI 6°C 3°C
IASI 4°C 4°C
CLUJ 4°C 5°C
CONSTANTA 7°C 6°C
CRAIOVA 5°C 2°C
BRASOV 5°C 5°C
Vezi toate informatiile meteo
TVR +
Canalul TVR YouTube
ARHIVĂ ȘTIRI