Dor de România. De câţiva ani, ţara noastră a intrat în topurile mondiale ale migranţilor

În urmă cu o sută de ani, Pasărea Măiastră sau Domnişoara Pogany erau deja lucrări consacrate, admirate la expoziţii şi dorite de orice colecţionar. Pornit dintr-o căsuţă modestă din Hobiţa, cel de-al şaselea copil al familiei Brâncuşi, Constantin, ajunsese un nume rostit de toţi iubitorii de artă din Paris.

„Brancuşi”, îi spuneau ei. Erau anii în care tinerii talentaţi ai României luau drumul străinătăţii. Să înveţe şi să le arate tuturor că priceperea şi geniul nu cunosc hotar. După ani de studiu şi practică, mulţi au ales să se întoarcă acasă, ca să aducă în ţară ceea ce cu trudă acumulaseră printre străini. Bani, dar mai ales un alt mod de a construi şi a trăi. Şi mai mulţi însă s-au stins departe de România, cu dor în suflet. Poate de aceea, Brâncuşi a dorit să lase prin testament statului român tot ce avea în atelierul său. Însă guvernul comunist a refuzat.

Dorul de ţară a rămas unul dintre sentimentele care au urcat şi coborât sufletul celor aflaţi departe. Chiar şi atunci când România a reprezentat pentru ei doar un loc al naşterii, înscris sec şi oficial în hârtii tipizate. Deşi avea doar un an şi jumătate când a părăsit ţara, Alexandra Nechita nu s-a despărţit niciodată de România.

“Undeva, foarte adânc în mine şi toată identitatea mea derivă de aici. Cu toate că n-am petrecut ani aici, e un sentiment pe care nu îl pot stăpâni”, mărturiseşte Alexandra Nechita, pictoriţa supranumită “Micuţa Picasso”.

A devenit celebră peste Ocean la numai opt ani, cu prima expoziţie deschisă la Los Angeles. Iar la zece ani era deja milionară în dolari. La 14 ani a fost declarată femeia anului de CBS şi Crucea Roşie. Dar în ciuda adoraţiei pe care i-au oferit-o străinii, Micuţa Picasso a rămas cu inima în ţara natală.

Indiferent dacă sunt celebri sau nu, românii care trăiesc în străinătate au dus mereu cu ei în suflet o părticică de ţară. La câţiva paşi de biserica românească din Paris se află o mică Românie. România lui Nicolae Zala.

“Putem să spunem cum spune francezul «J ‘ai envie de faire ça este ça!» (Îmi doresc să fac asta sau asta). Eu trăiesc româneşte şi, aici unde sunt de atâţia ani, trăiesc ca în România, dar nu îmi aflu locul de atâţia ani în ţara în care sunt”, spune Nicolae Zala, un român care locuieşte la Paris.

Tot dragostea de ţară l-a îndemnat să le ofere francezilor, cu fiecare produs tradiţional, câte o părticică din Maramureşul pe care îl iubeşte.

Dorul de România se simte şi la Bruxelles, în inima Europei, unde an de an, zeci de români se strâng în Piaţa Centrală să le arate birocraţilor occidentali cum se petrece pe la noi. De 1 Decembrie, piaţa răsună sub pasul lor apăsat la fel ca dragostea de ţară.

De câţiva ani, ţara noastră a intrat în topurile mondiale ale migranţilor. Sunt generaţii pierdute de ţara mamă. Fie că îngrijesc bătrâni în Italia sau culeg căpşuni în Spania, românii nu şi-au uitat pământul. Trimit acasă, cu dor, miliarde de euro, ca ai lor să o ducă mai bine. Să nu fie nevoiţi să muncească zi lumină pentru o viaţă mai bună. O fac ei, se sacrifică, deşi ţara le promite de ani de zile că nu-i uită şi îi aduce acasă. Pana acum, doar promisiuni. Doar dorul le mai încălzeşte inimile.