„Decivilizarea Rusiei”. Un sociolog explică modul în care cultura criminală a forțelor de securitate și a elitelor a aruncat societatea rusă într-o „nebunie militaristă”

Sociologul Svetlana Stephenson analizează în Novaia Gazeta Europa de ce segmentele societății care se bazează pe violență în politica internă și externă au prevalat în Rusia și cum a dus acest lucru la războiul din Ucraina.

La începutul lunii martie, mass-media a difuzat pe scară largă un videoclip în care o femeie în vârstă spune despre ucraineni: „Trebuie să îi omorâți pe toți, dar și pe copiii lor. Ei sunt un putregai care s-a răspândit și nu ne plac. Nu sunt nici frați, nici surori pentru noi”. Cuvintele ei, care reflectă în mod clar retorica propagandei televiziunilor rusești, exprimă o dorință oribilă și șocantă de violență. Astfel de opinii nu sunt în niciun caz izolate. Mulți dintre cei care susțin războiul sunt în favoarea unor modalități radicale de rezolvare a „problemei ucrainene”.

Cum se explică această brutalizare a unei părți a societății rusești? Cum s-a întâmplat ca violența, cruzimea și agresivitatea care există adânc în natura umană, dar care sunt de obicei reprimate, să iasă acum la suprafață cu atâta nerușinare?

Până în 2022, Rusia a atins cel mai înalt nivel de prosperitate din istoria țării. Dar, în același timp, o parte a populației era cuprinsă de o dorință de moarte și distrugere.

Este gata să renunțe la confort și chiar la stabilitatea prețioasă de odinioară de dragul victoriei asupra unui inamic fabricat de propagandă, întruchipat de Ucraina și de Occident.

Pentru a înțelege motivele care stau la baza acestei schimbări majore, trebuie să ne întoarcem mai întâi nu la populația în sine, ci mai degrabă la cei care au ajuns la putere în timpul tranziției post-sovietice. Trecutul lor social, biografiile, comportamentul și caracterul lor sunt mai semnificative aici decât atitudinile și sentimentele cetățenilor pe care îi conduc.

Calea decivilizării

Sociologul istoric Norbert Elias a scris că, pentru a înțelege nivelul de violență dintr-o societate, trebuie să analizăm coalițiile care dețin puterea și să determinăm dacă există forțe printre acestea care sunt interesate de o dezvoltare pașnică. Din punct de vedere istoric, acest din urmă grup a inclus, potrivit lui Elias, curțile feudale, burghezia și clasa de mijloc, pe care le-a considerat a fi curelele motrice ale „procesului de civilizație” care a contribuit la eliminarea violenței din viața publică. Monopolul statului asupra utilizării forței, precum și monetizarea și comercializarea societății au fost, în opinia sa, în centrul succesului procesului de civilizație în multe țări europene.

Însă Elias a descris și un proces de decivilizare. Analizând ascensiunea nazistă la putere, el a scris că în Germania, ca urmare atât a unor procese istorice îndelungate, cât și a crizei naționale de după Primul Război Mondial, au ajuns la putere straturi sociale care au fost capabile să „brutalizeze” societatea. Forțele care nu acceptau democrația, care erau obsedate de ură și dispreț față de politicienii Republicii de la Weimar și care erau conduse de o sete de răzbunare națională, i-au învins pe cei care susțineau viziuni și idei umaniste și democratice.

Deși paralelele directe funcționează rareori în istorie, se poate spune totuși că, în urma crizei din anii 1990, grupuri sociale cu un etos autoritar și militarist au ajuns la putere și în Rusia. Aceste grupuri sunt cele care au reușit să zdrobească mugurii slabi ai democrației rusești.

Noua elită nu doar a încetinit, ci s-a opus în mod activ și deliberat dezvoltării pașnice.

Prăbușirea Uniunii Sovietice a dus la o destrămare a vechii structuri sociale și a declanșat noi procese de mobilitate socială. În lupta pentru controlul asupra moștenirii sovietice și a noii proprietăți capitaliste, așa-numiții „antreprenori violenți” au început să se ridice spre vârf – grupuri care au folosit cu succes violența pentru profit și avansare.

Bande de tineri de pe străzi, foști atleți, veterani ai războiului afgan și o varietate de grupuri de gangsteri au luptat între ei pentru putere și proprietate la nivel de stradă, district, oraș și regiune. Bătăliei pentru resurse i s-au alăturat reprezentanți ai forțelor de ordine, ai Ministerului de Interne și ai FSB, care, ocazional, au lucrat în tandem cu grupurile infracționale. Treptat, ambele părți au format coaliții și prietenii, împărtășind obiective și abordări similare ale vieții.

Tiparele comportamentale care s-au format în acest mediu se bazau pe primatul forței. Cu toate acestea, nu a fost întotdeauna folosită forța fizică. Scopul interacțiunii cu civilii – „fraierii” și „costumele” (oamenii de afaceri) – era de a-i convinge că trebuie să-i plătească pe capii noilor regate. Atunci când se recurgea la violență, era vina victimei: nu arătase suficient respect față de stăpâni, își încălcase obligațiile sau nu reușise să înțeleagă echilibrul puterii.

Gangsteri la vârf

Cu toate acestea, la începutul anilor 2000, odată ce principalele bătălii pentru bunuri s-au stins, se părea că țara se îndrepta treptat pe calea unei dezvoltări pașnice. Odată cu consolidarea statului, redresarea economică și intrarea țării în sistemul de legături și instituții globale, violența ar fi trebuit să dispară în umbră.

Dar acest lucru nu s-a întâmplat.

După ce au fost instalați la Kremlin de către anturajul lui Elțîn la sfârșitul anilor 1990, Putin și asociații săi, care trecuseră prin bătăliile din deceniul precedent, au perceput puterea pusă acum în mâinile lor ca pe un instrument personal de control și de acumulare a bogăției. Acum ei erau regii.

Acest grup nu o înțelegea și nici nu avea nevoie de democrație, pe care o vedeau ca pe un proces haotic și dificil de gestionat. În plus, înainte de ascensiunea lor la putere, Vladimir Putin și cercul său apropiat erau figuri de mâna a doua – nu deosebit de bine educați, cu un șir de eșecuri în urma lor, împovărați de nesiguranță și resentimente. Și chiar dacă la început mulți dintre ei nu au aderat la ideologia naționalistă și s-ar fi putut considera chiar orientați spre Occident, au derapat treptat și inevitabil spre naționalism.

La fel ca în cazul lui Hitler și al asociaților săi, ideologia naționalistă le-a dat atât autorităților, cât și maselor un sentiment de putere și superioritate. Răzbunarea împotriva democraților care au „ruinat țara” și apoi împotriva Occidentului, față de care Putin și anturajul său se simțeau periferici, era așteptată de mult timp, luând contur ca o intenție clară după protestele din Piața Bolotnaya din 2011 și anexarea Crimeei trei ani mai târziu.

Sprijinit de rachete

S-a scris și s-a vorbit mult despre motivele înfrângerii forțelor care ar fi putut împiedica procesul de decivilizare din Rusia. Printre acestea se numără lipsa de experiență politică în rândul clasei de mijloc, precum și dependența tot mai mare a oligarhilor de curtea de la Kremlin. Un alt factor major în înfrângerea opoziției a fost, desigur, anexarea Crimeei.

Elias scrie că victoriile militare ale Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea au dus la slăbirea forțelor democratice: „victoria armatelor germane asupra Franței a fost în același timp o victorie a aristocrației [militariste] germane asupra clasei de mijloc germane”.

Același lucru se poate spune și despre anexarea Crimeei în 2014. Această „victorie”, primită cu entuziasm de către populație, a fost, de asemenea, o victorie a coaliției militante aflate la putere asupra celor care preconizau o dezvoltare pașnică a Rusiei. Acei oameni care s-au bucurat la momentul respectiv că „Crimeea este a noastră” nu și-au dat seama că în fața lor se afla un război de proporții, sărăcirea și distrugerea viitorului copiilor lor.

Odată cu victoria din Crimeea, campania „de succes” din Siria și acumularea în continuare a puterii militare, ethosul și ambițiile militariste ale autorităților au devenit din ce în ce mai puternice. După cum a declarat Serghei Karaganov, unul dintre principalii ideologi ai lui Putin și președinte de onoare al Consiliului pentru politică externă și de apărare, cu puțin timp înainte de invazie: „Procesul de restabilire a statalității rusești, a influenței rusești, a puterii rusești, care se desfășura de destul de mult timp, a ieșit pur și simplu la suprafață. Acum, pe măsură ce puterea noastră, în special cea militară, s-a acumulat și situația geopolitică s-a schimbat, ne-am simțit îndreptățiți să ordonăm, nu să cerem”.

Încrezători că au acum forța militară necesară, șefii ruși erau în sfârșit gata să se răzbune. Ei vedeau Occidentul ca pe un inamic slab, incapabil să riposteze cu hotărâre.

În același timp, au perceput războiul ca pe o modalitate de a scăpa în sfârșit de o burghezie care căuta o dezvoltare economică pașnică și o cooperare cu Occidentul. După cum a spus Karaganov în același interviu: „Noi înșine am creat o clasă de cumpărători care încă există. O modalitate inteligentă de a scăpa de această clasă este prin confruntarea [cu Occidentul]”. Atunci când războiul permanent va deveni principalul mod de existență al societății rusești, elita puterii nu va mai avea concurenți.

Fuziunea dintre putere și societate

Războiul din Ucraina a devenit punctul culminant al procesului precedent de introducere a violenței în viața socială și de marginalizare a forțelor interesate de o dezvoltare pașnică. Contrar așteptărilor de la începutul anilor 2000, autoritățile rusești nu au monopolizat violența, ci, dimpotrivă, au difuzat-o pe scară largă. Aceasta a variat de la susținerea și utilizarea grupurilor naționaliste și paramilitare și introducerea de practici sadice – cum ar fi abuzul sexual sistematic al deținuților de către personalul penitenciarelor – în sistemul penitenciar, până la represaliile extrajudiciare împotriva jurnaliștilor și a oponenților politici. Decriminalizarea violenței domestice, militarizarea Bisericii Ortodoxe Ruse și glorificarea armatei în grădinițe și școli au contribuit, de asemenea, la răspândirea și normalizarea violenței.

Revenind la impulsurile și fanteziile brutale pe care le găsim acum în anumite părți ale societății ruse, fuziunea dintre regimul lui Putin și cetățeni în jurul violenței, expusă în cele din urmă după 24 februarie, a fost elaborată de mult timp. Iar războiul nu face decât să întărească astfel de impulsuri violente.

Nu putem decât să sperăm că, după încheierea agresiunii militare, noi forțe angajate în favoarea dezvoltării pașnice vor ajunge la putere în Rusia, iar procesul de civilizație va avea în sfârșit o șansă.