Novaia Gazeta Europa: De la bomba atomică la plug. Ce legătură are creșterea actuală a xenofobiei cu reevaluarea trecutului sovietic?

Redăm articolul lui Kirill Medvedev.

***

După recentele revolte antisemite din Daghestan, un utilizator de Facebook, dorind în mod evident să sublinieze înclinația istorică a Caucazului către pogromuri, a povestit o întâmplare sinistră din viața sa din perioada sovietică. În 1972, în timp ce trecea prin orașul Derbent, trenul în care se afla a fost înconjurat de o gloată agresivă înarmată cu bâte și cuțite. Previzibil, postarea a stârnit o discuție online aprins: unii au povestit întâmplări similare din propria experiență sovietică, în timp ce majoritatea au spus că au întâlnit amabilitate și ospitalitate doar în Caucaz, inclusiv în Daghestan.

Discuții asemănătoare, dar și mai aprige, s-au desfășurat în nenumărate grupuri online cu nume precum „Fericiți în URSS”. Unii insistă că „prietenia dintre popoare” a înflorit în perioada sovietică. Alții susțin că aceasta nu a fost decât propagandă și că, în realitate, URSS era profund xenofobă. Unul dintre ei spune: „Ne murdăriți istoria!”, la care altul răspunde: „Și ascundeți sub preș epurările și deportările!”.

Printre toate amintirile celor care au vizitat Caucazul în perioada sovietică, îmi vine în minte o poveste deosebit de emoționantă și foarte necesară. În 1942, locuitorii din satul Beslenei au adăpostit copii care fuseseră evacuați din Leningrad, inclusiv copii evrei. Sătenii i-au tratat pe refugiați ca pe propriile rude, le-au dat nume locale și apoi i-au ascuns cât au putut de bine în cele cinci luni cât au stat sub ocupație nazistă. Nimeni nu i-a predat pe copii naziștilor, chiar dacă oricine ascundea evrei își risca nu doar propria viață, ci și pe cea a familiei.

Este aceasta o poveste a virtuții personale, a bunelor tradiții locale sau a ideologiei sovietice? Aș crede că este un amalgam din cele trei. Împletite între ele, nenumărate astfel de povești au dus la victorie. În spatele acelei victorii se aflau multe lucruri: dragostea oamenilor pentru familia lor, pentru satele și orașele natale; eroismul individual, patriotismul de masă și o mare ideologie internaționalistă.

Sigur, știm ce s-a întâmplat înainte și după această victorie: marea epurare, deportările unor întregi comunități, împărțirea Europei. Și trebuie neapărat să acceptăm ambele fețe ale acestei monede.

Știm că o parte a intelectualității sovietice a văzut propaganda comunistă – nu doar în ceea ce privește „poporul”, ci și prietenia dintre popoare, egalitatea de gen, drepturile muncitorilor și pacea mondială – ca pe o ipocrizie dezgustătoare, care i-a lăsat o prejudecată în direcția opusă.

Și acest lucru nu era valabil doar pentru intelectualitate: xenofobia sovietică de zi cu zi, cu glumele sale despre minoritățile etnice, era doar o altă modalitate de a submina ideologia oficială. Ca urmare, o întreagă generație de oameni care au crescut în URSS au dificultăți în a accepta discursul de bază privind egalitatea de gen, toleranța și alte „valori europene”.

Unii cercetători consideră că depolitizarea care a avut loc după prăbușirea URSS, lipsa de încredere în acțiunea colectivă și alte tendințe post-perestroika au fost, în parte, o reacție întârziată la hiperpolitizarea a tot ceea ce se întâmpla sub sovietici. Foarte posibil. Dar este o exagerare să dăm vina pe propagandă pentru tot, la fel cum este să atribuim incidentul de pe aeroportul Mahacikala doar unor canale obscure de Telegram, propagandiștilor însetați de sânge sau unor ocheade aruncate antisemitismului de către Lavrov și Putin.

Liderii naționali și propagandiștii joacă în mod inevitabil un rol foarte important în dinamica emoțiilor de masă. În timpul campaniei electorale a lui Donald Trump, nivelul islamofobiei în societatea americană l-a depășit chiar și pe cel înregistrat în urma evenimentelor de la 11 septembrie 2001. În schimb, apelul la toleranță lansat de George Bush după atentate a redus imediat gradul de ostilitate față de musulmani. O recidivă antisemită care a avut loc în societatea sovietică la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50 a fost, de asemenea, declanșată de politică.

Liderii poartă o responsabilitate enormă pentru schimbările de opinie publică și este foarte important să nu-i lăsăm să transfere vina către altcineva. Cu toate acestea, toți oamenii, oricât de neplăcuți ar fi, sunt indivizi și trebuie să își asume responsabilitatea pentru propriile prostii. Acest lucru este valabil și pentru cei a căror înstrăinare de regimul sovietic, cu realizările sale reale și imaginare, i-a făcut să se încline în cealaltă direcție: de la credința în progresul uman la nihilismul politic și la alte convingeri care, în combinație, contribuie inevitabil la decăderea societății.

Da, retorica guvernului sovietic a fost adesea în dezastruoasă contradicție cu acțiunile sale. Dar această retorică a avut, de asemenea, un efect pozitiv asupra unor grupuri mari de oameni. Uneori, acest lucru a fost făcut în mod direct – prin inculcarea inevitabilității progresului și a egalității globale a oamenilor și încurajarea acestora de a aduce un astfel de viitor prin propriile acțiuni.

În alte cazuri, a fost folosită o presiune morală: prejudecățile xenofobe sunt rușinoase; poți să te complaci în ele în privat dacă trebuie, dar nu în public – vei fi mustrat de partid.

Alții au fost afectați de retorica oficială într-o manieră mai complexă: aceasta îi înstrăina simultan de societate și, în același timp, întărea chiar valorile socialiste pe care le propovăduia. Antropologul Alexei Iurciak descrie acest mecanism în felul următor: „Oamenii se simțeau solidari și credeau că fac ceva important, fie că erau medici într-un spital sau un membri ai familiei într-un port spațial… Uneori [făceau acest lucru] în ciuda partidului, fără niciunul dintre acele sloganuri comuniste… Prin urmare, după prăbușirea Uniunii Sovietice, mulți au considerat că această solidaritate, această idee că trebuie să facem ceva important împreună a fost ruinată”.

Faptul că o populație multinațională care se întindea din Orientul Îndepărtat rusesc până la granița cu Polonia a simțit că face parte dintr-o singură societate a fost, fără îndoială, unul dintre marile succese ale proiectului sovietic. Acesta a fost realizat în mijlocul și în ciuda multor lucruri teribile: reprimarea brutală a intelectualității naționale, strămutarea forțată a unor întregi etnii, xenofobia oficială și cotidiană. S-ar putea să nu putem recupera ceea ce s-a pierdut deja, dar se pare că încă mai putem pierde ceea ce a mai rămas.

O dorință profund personală de-a ne răzbuna pe trecutul nostru comun este la fel de periculoasă ca și albirea acestuia cu narațiuni despre victoria sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial și despre explorarea spațială. Refuzând să ne gândim critic la istoria noastră, transformând-o fie într-o legendă eroică, fie într-o mlaștină a stagnării, permitem coșmarurilor sale să se infiltreze în viitor. Negând realizările trecutului, riscăm să facem societatea din ce în ce mai vulnerabilă la degradare.