De ce se pregătește Japonia de un posibil război cu China? Argumentele unui istoric american

Redăm integral argumentele istoricului.

***

Timp de secole, Japonia și China au concurat pentru hegemonie în Asia de Est. Uneori, și-au amenințat reciproc supraviețuirea. Astăzi, după cum am constatat din trei zile de întâlniri cu oficiali și analiști japonezi la Tokyo, amenințarea agresiunii chineze produce o revoluție liniștită în domeniul guvernanței japoneze – și împinge națiunea să se pregătească de luptă.

Pentru SUA, China este o provocare periculoasă, dar îndepărtată. Pentru Japonia, China este pericolul existențial de alături. Cu ani înainte ca liderii americani să proclame revenirea rivalității dintre marile puteri, oficialii japonezi au avertizat că Beijingul e pus pe rele. Pe măsură ce capacitățile Chinei devin mai competitive și conduita sa în strâmtoarea Taiwan mai amenințătoare, preocupările la Tokyo au crescu exponențial.

Vremea poate că era frumoasă când am vizitat capitala, dar predomină sentimentul că o furtună așteaptă la orizont. „Astăzi e Ucraina, mâine poate fi Asia de Est”, a avertizat prim-ministrul Fumio Kishida în iunie. În aceeași lună, aproximativ 90% din publicul japonez credea că țara ar trebui să se pregătească pentru o invadare chineză a Taiwanului. Asta s-a întâmplat înainte ca liderul chinez Xi Jinping să crească tensiunile trăgând cu rachete balistice în zona economică exclusivă a Japoniei, după vizita președintelui Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi, la Taipei.

În Tokyo, ca și la Washington, opiniile diferă în ceea ce privește momentul în care riscul de război va fi cel mai mare, precum și dacă Xi ar risca totul într-un pariu militar cu mize mari. Unii oficiali mi-au spus că recentele reforme de personal ale lui Xi, care au inclus plasarea unui veteran al ultimului conflict străin al Chinei, împotriva Vietnamului în 1979, și a unui fost comandant al forțelor militare chineze în cele două locuri de top în Comisia Militară Centrală – seamănă cu crearea unui „consiliu de război”. Alții spun că Armata Populară de Eliberare duce lipsă de capabilitățile cheie necesare invadării Taiwanului în anii următori, cum ar fi suficiente nave de debarcare amfibie.

Dar sunt puține semne de îndoială legate de angajarea japonezilor într-un asemenea conflict, deoarece luarea Taiwanului cu forța de către China ar fi dezastruoasă pentru Japonia.

Dacă Taiwanul ar cădea, insulele din extremitatea sud-vestică a arhipelagului japonez ar putea deveni de neapărat.

China ar putea restrânge rutele comerciale vitale ale Japoniei, ar putea crește presiunea în jurul disputatei Insule Senkaku – altfel spus, să-și constrângă rivalul istoric.

Acesta este motivul pentru care guvernul de la Tokyo a declarat – atât cât poate, având în vedere aversiunea Japoniei de după 1945 față de folosirea forței – că nu va sta cu mâinile în sân dacă Taiwanul va fi subjugat. Deja o putere militară regională serioasă, Japonia se mișcă rapid pentru a-și consolida capacitățile de descurajare și apărare.

Japonia intenționează aproape să dubleze cheltuielile de apărare până în 2027. Ea transformă unele dintre insulele de sud-vest în puncte forte împânzite cu rachete antinavă și apărare aeriană. Se pare că intenționează să-și folosească flota de submarine de înaltă calitate pentru a ține la respect marina chineză. De asemenea, Tokyo este pe punctul de a achiziționa rachete de croazieră americane Tomahawk și alte capacități de „contra-atac” care ar putea viza China continentală.

Unele dintre aceste mișcări sunt justificate public ca măsuri pentru a face față unei amenințări foarte reale din partea Coreei de Nord. Însă oficialii japonezi mi-au recunoscut în privat că fiecare criză cu Phenianul le întărește argumentul pentru achiziționarea de arme care pot stopa agresiunea Beijingului.

Între timp, cooperarea cu SUA devine din ce în ce mai profundă, forțele americane și japoneze intensificând antrenamentele împreună – inclusiv, în această lună, exerciții pe scară largă în proximitatea mai multor insule din sud – și pregătind planuri operaționale comune în cazul în care izbucnește o invadare a Taiwanului.

Aceste măsuri fac parte dintr-o schimbare mai mare, deoarece Tokyo – care în anii 1930 și 40 și-a devastat vecinii – devine un pilon al securității în zona Indo-Pacific. Când SUA s-au retras din acordul comercial de Parteneriat Trans-Pacific sub președintele Donald Trump, Japonia a salvat o versiune redusă a acestui acord, pentru a acționa ca o contrapondere la influența chineză.

Oficialii japonezi țes o rețea de parteneriate de securitate din Australia și până în India, menite să consolideze controalele împotriva expansiunii chineze. Tokyo a inventat chiar ideea de a păstra un „Indo-Pacific liber și deschis”, o expresie pe care Washingtonul și-a însușit-o acum.

Cu siguranță, este o revoluție pe jumătate. Dublarea cheltuielilor pentru apărare ar duce cheltuielile militare ale Japoniei la doar 2% din PIB. Constituția țării încă impune constrângeri serioase politicii externe și de apărare. Dar tendința generală este clară și, cel mai probabil, durabilă. Kishida, considerat cândva un porumbel, duce la îndeplinire politicile pe care le-a imaginat predecesorul său mai dur, Shinzo Abe, fără să provoace același refuz precum polarizantul Abe.

Aceasta este o veste bună pentru Washington. Accesul la bazele japoneze și implicarea forțelor japoneze ar face pericolul unui război asupra Taiwanului mult mai favorabil pentru SUA. O alianță care a început ca o garanție de securitate unidirecțională după al Doilea Război Mondial evoluează în mod constant într-un parteneriat mai autentic.

Asta nu înseamnă că cele două țări sunt în emulație. Volatilitatea politicii SUA și moștenirea anilor Trump au condus la preocupări persistente cu privire la fiabilitatea pe termen lung a Americii. După cum am aflat la Tokyo, think-tank-urile japoneze studiază în liniște „planul B” (sau „planul A”) geopolitic în cazul în care Trump revine la putere. Investițiile militare și diplomatice care fac din Japonia un aliat mai bun al SUA astăzi servesc drept asigurare împotriva unui viitor în care America se retrage în izolaționism sau unilateralism furios.

Diplomații japonezi și americani cu care am vorbit erau, de asemenea, îngrijorați de faptul că Washingtonul pune preț uneori doar pe aspectele simbolice ale sprijinului pentru Taiwan, cum ar fi vizita Pelosi sau apelurile de a fi recunoscută insula ca țară independentă, față de acțiuni concrete de întărire a apărării sale. În timp ce Tokyo preferă descurajarea fără provocare, SUA practică periodic provocarea fără descurajare. Nu este o modalitate bună de a face față unui rival periculos – sau de a-l păstra pe cel mai important aliat al Americii.