De ce fotbalul este o specie de dans. Un alt mod de a urmări Cupa Mondială

Redăm argumentele coregrafei Annie-B Parson.

***

De fapt, nu-mi pasă cine câștigă Cupa Mondială, dar mă consider microbistă. Chiar dacă știu puține lucruri despre fotbal, îmi place jocul complex și arzător al corpurilor. Sunt coregrafă de meserie, iar jocul, cu regulile sale privind proximitatea, timpul și mișcarea, se desfășoară pentru mine ca un spectacol de teatru.

Iată ce văd eu. Fotbalul este un dans de grup tensionat, cu un tempo rapid, pe o scenă verde, dreptunghiulară. Jucătorii sunt creaturi tainice; ei își activează capul și pieptul în tandem cu picioarele, un fel de reptile fără brațe. Brațele atârnă fără un gest specific, inutil, chiar ilegal. Partea superioară a corpului se învârte în spirală și se rotește, se scufundă și se apleacă. Virtuozitatea se concentrează în picioare: uneori puternice și lungi, ca în timpul unui șut la poartă; alteori mici și precise, ca în timpul unui șir de fente. Și toate acestea se întâmplă în armonie cu ceilalți dansatori. Duete și trio-uri de corpuri se formează și se dispersează în tempo-uri accentuate și pauze tensionate; se îndoaie și se arcuiesc ca răspuns la posibilitatea ca mingea – acel prețios protagonist – să devină a lor pentru o clipă.

Atât dansul, cât și fotbalul sunt compuse, în esență, din corpuri care se mișcă în timp și spațiu. Dar distanța dintre fotbal și dans constă în intențiile lor diferite. Fotbalul se concentrează pe goluri și pe lupta necesară pentru a le marca; estetica sa este modelată de acest lucru. În coregrafie, estetica este perfecționată și modelată în timp de către artist; el este însăși opera, un joc fără scop.

Cu toate acestea, fanii înfocați ai fotbalului îmi amintesc de o noțiune din dans: simpatia chinestezică. Când privim pe cineva sărind peste scenă, și propriul nostru corp sare; când privim un fotbalist sărind pentru o lovitură de cap, mișcarea de sus în jos se oglindește în noi. Stadioanele de la Cupa Mondială și barurile locale din întreaga lume sunt pline de această mimică internă chiar acum. Noi, fanii, oglindim dinamica fizică a jocului; jocul se desfășoară în corpul nostru. Oricât de hotărâți am fi să ne vedem echipa câștigând, jocul în sine este ceea ce ne interesează; dansul său se petrece în interiorul nostru, indiferent de rezultat.

Și ne alăturăm bucuroși spectacolului de sentimente: bucurie, furie, durere. Strigătele, scandările și bătăile noastre de palme însoțesc dansul. Aici dăm frâu liber emoțiilor noastre. Nimeni nu ne cere să ne calmăm, să ne păstrăm calmul. Jucătorii sunt adulții din sală; ei sunt la lucru, adânc înfipți într-o bulă de concentrare.

Uneori, există o concluzie ciudată la toate acestea. În cazul unui egal, timpul încetinește, iar noi rămânem pentru executarea penalty-urilor care rezolvă impasul: un duet între executantul-divă și maestrul portar. Devine ceva greu de îndurat pentru fani – o criză. Jocul devine o experiență de curaj, loialitate și supraviețuire pentru public.

Când meciul se termină, actul final este jucat de fani. Săptămâna trecută, în timp ce mă întorceam acasă de la teatrul din Lyon, am auzit o mulțime de tineri cântând. Când am dat colțul, am văzut un grup de suporteri marocani în mișcare frumoasă și spontană, cu steaguri care erau de fapt doar bucăți de pânză roșie. Își ridicau brațele sus și săreau în anumite momente ale cântecului, la unison perfect și zdrențăros, iar luminile telefoanelor lor luminau steagurile roșii pe cerul întunecat. A fost o coregrafie frumoasă. Marocul învinsese Canada și se calificase în următoarea rundă. Pentru moment, acești fani erau învingători. Și își exprimau bucuria în modul în care oamenii au făcut-o întotdeauna: prin dans.