Daniel David, profesor de psihologie clinică și psihoterapie: Pot fi tentat să spun că neîncrederea în ceilalți ne poate ajuta în păstrarea distanței sociale

Domnule profesor, v-a surprins reacția românilor în fața acestei pandemii? În fața izolării sociale?  V-au contrazis cumva românii prin felul în care au reacționat la această situație limită?

Nu, nu m-au surprins. Spre exemplu, am început să ne temem prea repede – după câteva zile de izolare, deja catastrofăm, congruent cu ideea că, în comparație cu alte culturi, avem tendința să vedem în incertitudini mai mult pericol și mai puțină oportunitate. Primele zile de izolare, fără a ignora pericolul, puteau fi văzute și ca o vacanță dorită în familie! Apoi, analizând în paradigma lui Hofstede, spun că marea concentrare a puterii sociale în structura colectivistă și controlul social prin pedepse, nu prin recompense, au dus în mod predictiv la alegerea – din mai multe variante posibile, toate acceptate științific – a unor mijloace mai severe de răspuns social la pandemie. Asta în contrast, spre exemplu cu reacția unor țări nordice, care au ales mijloace mai puțin restrictive de răspuns la pandemie, mijloace congruente cu un profil psihocultural, caracterizat de descentralizarea puterii, autonomia indivizilor și controlul comportamentului social prin recompense

Se anunță un vârf al pandemiei de Paști. Educativ-cultural, profilul românului l-ați înscris, demontând uneori multe clișee și stereotipii legate de ospitalitate, prietenie sau competență. Bazându-mă pe faptul că ați studiat acest profil, credeți că vârful epidemiei va semăna cu acela din Italia?

Da, am spus că deși ne credem foarte prietenoși, prietenia românilor este mai puțin deschisă spre ceilalți, relația socială strânsă fiind mai ales cu familia/rudele. De asemenea, spuneam că ne credem și ne dorim ospitalieri – ceea ce este bine ca model ideal psihosociocultural -, dar încă în practică avem de lucru, în condițiile în care nivelul de încredere interpersonală în străini este scăzut. În fine, am spus că ne credem competenți, dar competența este legată mai mult de eficiență, decât de disciplină (atât în felul cum suntem, cât și în cum ne credem). Dar la acest moment nu știu încă la modul riguros dacă/cum aceste atribute psihoculturale pot influența evoluția epidemiei. Pot fi tentat să spun că neîncrederea în ceilalți ne poate ajuta în păstrarea distanței sociale, dar pe de altă parte structura colectivistă poate favoriza răspândirea virusului (la nivelul colectivului – înțeles în logica unei „familii”extinse). Sunt lucruri interesante și importante de studiat acum și pentru viitor!

Este românul curajos sau îl definește mai degrabă „curajul ” caragialesc?

Curajul nostru este adesea încă în logica colectivistă, nu a individului autonom. Așadar, curajul se acumulează incremental și implicit/tacit, iar apoi se exprimă brusc la nivel de grup, când se trece un prag critic, adesea fiind greu de identificat actorii principali (indivizii). Sunt mai rare – dar nu absente – momentele de curaj ale indivizilor autonomi, care se agregă apoi explicit la nivel de grup, prin solidaritatea și cooperarea indivizilor autonomi curajoși.

Cum interpretați umorul „viral” al acestor zile?

Ca un mecanism bun de adaptare/coping la stres, care este bine antrenat în cultura noastră cel puțin din perioada comunistă! E bun, sănătos și trebuie continuat!

Scriați în carte că românii se cred cum nu sunt, dar totuși se cred cum ar putea să fie. Ceea ce îi definește, vizând doar partea negativă, ar fi neîncrederea în celălalt, lipsa de echilibru și pendularea între extreme. Ați regăsit aceste dominante și în zilele acestea? Au fost atitudini care v-au contrazis?

Nu am date statistice în acest moment – nici pentru România, nici pentru România comparativ cu alte țări -, dar dacă ne uităm în spațiul public vedem toate aceste lucruri pe care le-am menționat în monografie. Așadar, ca ipoteză, aș spune că nu sunt surprize. Spre exemplu, vedem dovezi de bune practici și dovezi de proaste practici, vedem maximizarea negativului și catastrofare, dar și detașare și minimizarea negativului, vedem toleranță la frustrare cu intoleranță la frustrări mici/ridicule.

Cum interpretați atitudinea românilor față de Biserică și fată de procesiune  în aceste zile?

Noi românii avem un nivel crescut de religiozitate, dar nu este o religiozitate foarte încărcată teologic; de aceea spuneam că biserica are de lucru în acest sens: are forma bună (religiozitate mare), dar pentru cei care își doresc și au formă trebuie pus și conținutul adecvat. Adesea la noi religiozitatea este foarte aproape de superstiție, astfel că, spre exemplu, deși un bun creștin nu ar trebui să aibă de-a face cu vrăjitorii/prezicătorii/cititorii în stele-horoscop, etc., creștinul roman nu înțelege asta ca o problemă. Așa că, în această dialectică/flexibilitate extraordinară, mă aștept ca la nivel general românii să se adapteze bine regândirii serviciilor religioase la condițiile pandemiei (cu mici zone de protest!).

Autor: Lucia Toader