TITLURILE ZILEI:
INTERVIU

Cum e să fii homosexual în România. Interviu cu un cuplu de lesbiene

De curând, Franţa a devenit cea de-a 14-a ţară din lume şi a noua din Europa în care a fost legalizată căsătoria între persoane de acelaşi sex. În România, tema nu este una foarte dezbătută, iar GayFest este, an de an, prilej de tensiuni şi proteste. În noiembrie anul trecut, un spectacol de teatru despre paradoxurile vieţii gay în comunism a creat incidente la SNSPA, iar în februarie, proiectarea unui film la Muzeul Ţăranului Român a fost oprită de un grup de tineri care au făcut remarci homofobe şi au intonat imnul naţional şi cântece bisericeşti. Dincolo de stereotipuri, prejudecăţi, argumente pro şi contra, am vrut să ştim cum este viaţa unei persoane homosexuale în România. Aşa am ajuns să le cunoaştem pe Doina şi Ioana.

09 Mai 2013, 16:47 (actualizat 26 Septembrie 2014, 19:02) | Daniela Mîndrilă |
$article.media.images[0].description
Relaţii controversate"
 |  GALERIE FOTO

Doina are 32 de ani și un copil de șase ani.  În urmă cu cinci ani a cunoscut-o pe Ioana, mămică și ea a doi copii.

Amândouă erau căsătorite, dar niciuna nu era complet fericită. În cazul Ioanei, căsnicia nu mergea de mult timp. Discuta despre divorț cu soțul ei înainte ca primul copil să împlinească un an. În plus... „Pe undeva, eu m-am întrebat tot timpul despre mine”, recunoaşte Ioana.

Doina avea alături un soț extraordinar, despre care spune că este „un om tare bun”. Dar... ea nu era acolo și nu era fericită. A aflat de ce, abia după ce cunoscut-o pe Ioana. De fapt, i s-a confirmat, pentru că semne existaseră de-a lungul timpului: avea o altă „orientare emoțională”.

Persoane cu altă orientare emoţională

Pentru că am folosit sintagma „orientare sexuală”, mi-au explicat că nu se rezumă totul la sexual. "Eu i-am zis orientare emoțională, pentru că e mai mult decât orientare sexuală. Îmi place de ea și o iubesc ca pe o persoană, cu totul, nu e vorba doar de orientare sexuală", îmi spune Ioana.

 
Nu văd de ce trebuie să etichetăm: ești homosexual, sau bisexual sau heterosexual. Ești normal. Eu nu simt necesitatea asta, să mă încadrez într-o categorie”,
Doina
Au devenit bune prietene, mai ales că aveau preocupări comune, legate de copii. Între timp au divorțat și, de un an, își împart viața într-o relație altfel pentru ceilalți, absolut normală pentru ele.

Ca să folosim termeni consacrați, am spune că sunt un cuplu de lesbiene și au o relație homosexuală. Dar ele se văd drept niște femei normale. “Nu văd de ce trebuie să etichetăm: ești homosexual sau bisexual sau heterosexual. Ești normal. Eu nu simt necesitatea asta, să mă încadrez într-o categorie”, spune Doina.

Pentru Doina, Ioana e specială ca ființă umană, nu neapărat pentru că e femeie. “Nu cred că e neapărat ceva gender specific. E ea, Ioana”.

Deși totul pare atât de firesc pentru ele, nu toată lumea vede lucrurile așa. De la oameni care le judecă și le condamnă, care nu le înțeleg,  la cei care care le înțeleg și le susțin, până la cei care au curiozități și vor să știe cât mai multe despre viața lor – există o paletă largă de atitudini și reacții față de situația lor, cu atât mai mult cu cât sunt și mame.

Le-am întâlnit pe o terasă bucureșteană, într-o seară de început de mai. Dialogul a decurs firesc, ca și cum vorbeam despre cele mai normale lucruri din lume. Am putut remarca tristețea abia disimulată a Ioanei, ai cărei copii stau mai mult cu tatăl lor.

După divorț, copiii locuiesc în timpul săptămânii la tată, iar în weekend și în vacanțe stau cu mama. Ioana are un serviciu cu un program foarte instabil, poate pleca oricând, de aceea au căzut de acord asupra acestei soluții, despre care  spune că este temporară. “Eu zic că o să ne înțelegem. Copiii au nevoie de mine, iar fostul meu soț știe asta și nu încearcă să mă îndepărteze de ei. Încearcă doar să mă îndepărteze pe mine de Doina”.

(w400) Relaţii c

În schimb, copilul Doinei locuiește cu ele două, iar tatăl este foarte prezent în viața lui. De altfel, cât a durat interviul, copilul a stat cu tatăl.

Doina s-a consultat cu fostul soț înaintea interviului și au discutat dacă să îi apară numele complet. “Ca întotdeauna, mi-a zis să fac cum cred eu că e mai bine. Dar am simțit că nu pot să fac asta  fără să-l rănesc. Aș vrea foarte mult să nu-mi rănesc soțul, care e o persoană extraordinară”, îmi spune Doina. Şi va repeta acest lucru de câteva ori în timpul interviului.

Ieşirea din dulap: "Am vrut să anunţ pe Facebook, ăsta e ţipătul în ziua de azi"

Timp de un an, au ținut relația departe de ochii lumii și ai cunoscuților. De curând, s-au hotărât să vorbească despre asta, pentru că „e frustrant să îți ții viața în dulap”.

Le întreb cum de s-au hotărât să facă publică relaţia şi de ce.  Nu le era mai simplu să rămână  ca până acum?

Ioana: Eu m-am hotărât, la un moment dat, să spun mai multor prieteni apropiaţi, pentru că nu e nimic de ascuns. Am avut foarte multe reacţii de tipul „Şi eu m-am întrebat despre mine” . Sunt foarte mulţi în comunitatea LGBT (lesbian, gay, bisexual, transsexual - n.r.) care trăiesc cu frică. Mi se pare foarte trist. Pentru ce să-ţi fie frică? Pentru ce eşti? Nu poţi să trăieşti cu teama că ceilalţi te vor huidui, că se vor uita la tine ca la un animal extraterestru, că te vor respinge. Mi se pare că trebuie să forţăm un pic lucrurile, pentru conştientizarea societăţii că suntem normali şi să nimeni nu trebuie să se ascundă. Văzându-i pe cei mai tineri sau nu neapărat tineri, cum stau ascunşi, că pleacă în alte ţări doar pentru că au o relaţie cu o persoană de acelaşi sex, m-am simţit foarte tristă şi mi-am zis că uşor-uşor, o să spun. Şi o să spun nu pentru că e treaba altcuiva, ci pentru că trebuie să afle toată lumea că e ceva normal.

(w400) În Franţ

Doina: Eu am fost prima care a vrut să ţipe. Să pun pe Facebook, ăsta e ţipătul în ziua de azi. Am avut o foarte mare reţinere pentru soţul meu. El a spus că nu vrea să fie compătimit. Şi ce poate fi mai rău pentru un bărbat? Că l-a părăsit nevasta? Nu, că l-a părăsit nevasta pentru o femeie. Compătimire, bătăi pe umăr, „Vai, săracul, ce a păţit!” N-aş vrea să treacă prin asta. Şi nu ştiu cum să fac să nu treacă prin asta. Eu m-aş simţi oribil să fiu compătimită la fiecare pas de fiecare persoană pe care o cunosc.

Am spus iniţial prietenilor apropiaţi. Apoi, marele nostru coming out a fost într-un grup secret (pe Facebook) cu 100 şi ceva de persoane. A fost un test bun, s-a văzut cum s-a cernut lumea şi cum s-au aşezat lucrurile. Au fost şi persoane care au părăsit grupul, au fost şi ok-uri de complezenţă. Ce mi s-a părut important a fost că, pe lângă extreme, existau acolo persoane care nu mai fuseseră expuse la informaţia asta şi care au avut foarte mult de învăţat.

Îmi lipsea ceva şi nu ştiam ce. Când am descoperit ce lipsea, n-aş mai fi putut niciodată să mă întorc la fără "ceva"-ul ăla

Când şi cum aţi realizat că nu sunteţi heterosexuale? A fost un fel de "revelaţie" într-o zi sau au existat semne de-a lungul timpului?

Doina: Semne au fost. Lucrurile ar fi putut sta altfel şi mult mai uşor dacă eu, adolescentă fiind, aş fi ştiut că poate să fie şi altfel. La un moment dat, am fost îndrăgostită de prietena mea cea mai bună. Ea a fost şocată. Nu m-am gândit niciodată să generalizez. Şi acum, dacă mă întrebi dacă sunt lesbiană sau bisexuală, mi se pare o tâmpenie, nu ştiu ce să răspund la asta.

Şi în facultate m-am îndrăgostit de o prietenă. Simţea şi ea aceleaşi lucruri, dar am perceput totul ca pe ceva un pic în neregulă, gen teribilism de copil ajuns la facultate care vrea să încerce. Dar, de fapt, nu era asta. Abia la Ioana am înţeles că nu era asta şi că e ok să nu fie doar asta. Până atunci, n-am ştiut că se poate. Da, auzisem că sunt lesbiene pe lumea asta, că sunt homosexuali, dar era o noţiune foarte abstractă, undeva foarte îndepărtat. Ei erau undeva departe, în cluburile lor şi trebuia să ştii de la început că te-ai născut aşa – asta gândeam.

Cumva, acum mă simt vinovată faţă de soţul meu. Dar asta părea the right thing to do: să-mi găsesc un bărbat. Şi am căutat foarte mult, am avut multe relaţii, iar cu el am rămas pentru că este un om foarte bun. Am văzut omul din el. Nu ştiu exact care parte a fost atracţie sexuală. Din partea mea, relaţia a fost cel mai mult bazată pe prietenie şi pe faptul că el e un om foarte bun. Şi pe care-l iubesc în continuare ca pe un om foarte bun, dar nu „în felul ăla”. Partea proastă e că eu n-am ştiut că există „felul ăla”. Mult timp am crezut că asta e, asta e tot ce poate fi mai bun.

Asta mă enervează, dacă ştiam dinainte, poate nu mai treceam niciunul prin asta, eram doar buni prieteni de la bun început, nu suferea nimeni. Copil mi-am dorit întotdeauna, dar lucrurile ar fi putut sta altfel.

Amândouă am încercat să vedem dacă totuşi asta nu e o nebunie de moment, am încercat să ne salvăm căsniciile, dar nu era o nebunie. Îmi lipsea ceva ce nu ştiam să pun în cuvinte ce lipseşte sau cum lipseşte, dar lipsea. În momentul în care am descoperit ce lipsea, n-aş mai fi putut niciodată să mă întorc la fără "ceva"-ul ăla.

Au fost dubii şi întrebări, dar mi-era destul de clar unde mă simt bine şi cu cine vreau să fiu

Ioana: Probabil semne au existat, dar am încercat să neg mereu. Nu mă uitam după femei pe stradă – bine, nu mă uitam nici după bărbaţi (râde). Am trăit o viaţă de cuplu oarecum normală. Cu certuri, cu scandaluri, cu dificultăţi. N-am fost niciodată cu o femeie, până la Doina. Întrebări, da, am avut. Culmea, mai ales după ce am fost căsătorită şi cu o familie „clasică”, am avut cele mai multe dubii. Mă gândeam „Ori nu e el bărbatul potrivit, ori nu există un bărbat potrivit, ori, nu ştiu, e altceva cu mine”. Tot căutam informaţii şi tot încercam să văd şi altă latură a normalităţii.

Noi două ne ştiam de mult, eram foarte bune prietene, nu era nimic ciudat acolo. La un moment dat am văzut-o altfel, pur şi simplu. A fost destul de clar. Au fost momente de întrebări: „Sigur e aşa? Nu trebuie să mă împac cu soţul meu? Ce-o să fie? Toată lumea o să respingă asta. Cât de greu o să fie pentru copii? Cum o să avem o viaţă în ţara asta, care nu prea ne acceptă?”

Au fost dubii şi întrebări, dar mi-era destul de clar unde mă simt bine şi cu cine vreau să fiu. Asta era clar, nu era vreun dubiu la nivel de emoţie.

(w400) Relaţii cAți avut amândouă familii convenționale, aveți copii. Ce au spus familiile voastre, cum au acceptat noua situație și, mai ales, ce au spus copiii? Le-ați explicat despre ce e vorba, au înțeles?

Ioana: Copiii mei nu știu. Pentru că fostul soț e foarte vehement pe subiectul ăsta, încă nu le spunem. Am avut discuții destul de aprinse, eu nu pot să mă ascund de copii, vreau să fiu cât mai sinceră, să fiu autentică în fața lor. Nu le-am spus încă, dar o să le spun. Nici părinţii mei nu ştiu. Cu tata n-am o relaţie prea apropiată, abia ştie că am divorţat. Mama sunt sigură că ştie, nu i-am spus în faţă, dar cred că ştie. La un moment dat, o să fiu destul de puternică să-i spun. Cumva, mi-e teamă să nu se întoarcă cu spatele, să pretindă că n-a auzit. De asta mi-e cel mai teamă, prefer să aibă o reacţie.

Prietenii au fost în mare parte foarte ok. Cei mai apropiaţi ne-au felicitat, s-au bucurat pentru noi, s-au bucurat că am ieşit dintr-o căsnicie unde era evident că nu sunt fericită, s-au bucurat că nu mai fac lucruri de dragul compromisului, pentru a fi împreună, aparent fericiţi cu toţii, ca o familie model. În mare parte, a fost o reacţie foarte ok, cred că mi-am ales bine prietenii. Am avut şi prieteni pe care i-am pierdut, care nu mai vorbesc cu mine, au rămas apropiaţi de fostul soţ şi îi plâng de milă: „Săracul, uite ce a păţit!”

În ceea ce-l priveşte pe fostul soţ, el mi-a zis că aşteaptă şi are răbdare să mă vindec (râde). Că mă ajută, oricând am nevoie.

Doina: Copilul meu ştie. E un lucru pe care mulţi nu-l înţeleg: copiii văd lucrurile extrem de firesc, ei nu au absolut nicio prejudecată. La ei există doar prejudecăţile pe care i le insuflă părinţii. În cazul meu, soţul "a făcut diferenţa".  Cred că el a văzut înaintea noastră şi, oricât de greu i-a fost, m-a susţinut foarte mult, tot timpul. Şi noi am avut problemele noastre, divorţul se punea în discuţie de vreo doi ani, dar noi, pe lângă soţi, am fost şi foarte buni prieteni şi suntem în continuare.

Eu întotdeauna am fost extrem de deschisă cu copilul şi i-am spus întotdeauna orice, am discutat cu el, l-am tratat ca pe un egal. Ştia că nu ne înţelegem bine. La un moment dat i-am zis: „Uite, noi am stat de vorbă şi ne-am hotărât să nu ne mai certăm, să nu mai fim atât de supăraţi şi să putem să fim veseli. El a înţeles imediat şi mi-a spus: „Vă despărţiţi”. Nu a fost afectat. Ştia că rămânem părinţii lui, mami rămâne mami, tati rămâne tati. I-am explicat că noi doi vom locui împreună, iar tati o să se mute, dar o să vină în fiecare zi.

Acum, copilul petrece mai mult "timp de calitate" cu tatăl lui decât înainte. Este mult mai bine acum, nemaifiind tensiunea aia între noi, care, evident, se răsfrângea asupra copilului.

Apoi i-am spus că am găsit o persoană pe care o iubesc, i-am zis de Ioana. O ştia bine şi se înţelegeau nemaipomenit. N-a avut nicio reacţie, el nu ştie asta, "oamenii se iubesc doar bărbat cu femeie". I-am explicat şi că unii oameni consideră că asta nu e ok, că nu pot să înţeleagă cum să se iubească două femei sau doi bărbaţi.

Mama a reacţionat foarte rău. Cum aveam o relaţie foarte bună, i-am spus fără pregătire, destul de brutal, şi a luat-o foarte rău. Am ajuns în punctul în care nu prea ne mai vorbim. La un moment dat, mi-a spus: „Promite-mi un singur lucru, că acum nu o să începi să te droghezi!”

Sunt foarte multe prejudecăţi acolo, mai ales ideea că „homosexualii sunt ăia care se şi droghează”.

Nu suntem cu nimic mai puţin o familie noi, decât o familie formată dintr-un bărbat, o femeie şi copii, aşa cum nici mamele singure nu sunt cu nimic mai prejos

Un copil are nevoie, în creşterea şi dezvoltarea lui normală, de modelul clasic „mamă-tată”? Cum priviţi adopţia de către cupluri homosexuale? Credeţi că sunt afectaţi în vreun fel copiii care cresc în astfel de familii?

Doina: În familia mea, copilul are un tată şi are o mamă. În momentul ăsta îi e mai bine decât îi era înainte. Are aceeaşi mamă şi acelaşi tată, doar că, de data asta, fericiţi, liniştiţi şi fără tensiunea aia dintre ei. Trăieşte doar cu mama, dar tati vine în fiecare zi după serviciu, se întâlnesc în toate weekend-urile, e sută la sută prezent în viaţa lui. Acum, copilul meu trăieşte într-o familie fericită.

Pe de altă parte, un copil crescut într-o familie de două femei îşi poate lua de oriunde modelul masculin. Nu toţi copiii îl au drept model masculin pe tatăl lor. Atâta timp cât un cuplu este fericit, o familie fericită, care oferă o casă unui copil, nu văd nicio problemă. E important să-l respecte ca om pe acel copil şi să-l ajute, nu să-l încurce, să îl susţină. Două femei, doi bărbaţi sau o femeie şi un bărbat, mi se pare complet irelevant.

Ioana: Mi se pare foarte important ca pentru copiii mei să fie acolo şi tatăl lor.  Nu o să încerc vreodată să îi despart, cred că le face bine prezenţa tatălui în viaţa lor. E tatăl lor, eu sunt mama lor şi acum sunt într-o relaţie cu o femeie.

(w460) Relaţii c

Nu suntem cu nimic mai puţin o familie noi două, decât o familie formată dintr-un bărbat, o femeie şi copii. Nici mamele singure nu sunt cu nimic mai prejos decât ar fi o mamă şi un tată. Cred că un exemplu masculin (sau feminin, depinde cum e respectiva familie) se găseşte oricum în viaţa lor: o bunică, un profesor, un antrenor. Va exista acel exemplu în viaţa lor.

Referitor la adopţii, noi plănuim să avem copii ai noştri. La noi nu o să fie cazul de adopţii, există mijloace să facem un copil al nostru.  Da,  copiii noştri vor avea două mame. Şi vor avea şi exemple masculine cu duiumul în viaţa lor, pentru că n-o să-i ţinem închişi undeva. O să aibă bărbaţi în viaţa lor, nu avem o fobie faţă de sexul masculin.

Un copil trebuie crescut cu dragoste. Punct

Doina: Mi se pare foarte grav să spui că un copil care nu creşte cu mamă şi tată va avea nu ştiu ce probleme în viitor. Şi e valabil şi pentru familiile monoparentale. Când îi spui unei mame care e singură şi e acolo pentru copilul ei sută la sută, face tot şi chiar mai mult decât tot, „Da, dar n-a avut un model masculin”, mi se pare foarte urât. Un copil trebuie crescut cu dragoste. Punct.

E trist ca o persoană lângă care ai stat o viaţă întreagă să nu poată intra cu tine la spital, de exemplu, pentru că nu e din familie

În Franţa s-a legalizat de curând căsătoria între persoane de acelaşi sex. Pentru voi este importantă căsătoria?

 
Pentru mine e importantă chestia asta cu căsătoria. Poţi să îţi împarţi viaţa în mod legal şi normal. E şi o recunoaştere a faptului că eşti normal, chiar dacă eşti altfel. Eşti absolut normal.
Ioana
Ioana: Normal că nu hârtia e importantă şi nu o să mă facă să fie mai mult sau mai adevărat ce e între noi. Importantă este, pur şi simplu, egalitatea cu ceilalţi. Nu suntem mai puţin oameni, nu suntem decât un pic altfel, pur şi simplu. E la fel de normal pentru noi ca şi pentru heterosexuali. Mi se pare trist ca o persoană lângă care ai stat o viaţă întreagă să nu poată intra cu tine la spital, de exemplu, pentru că nu e din familie. Discriminarea asta „Nu faci parte din familie, nu intri” se poate rezolva cu „prostia” aia de hârtie.

Da, sunt aparţinătorul legal, pot să intru cu ea la naştere, la comă, la orice ar fi nevoie. Normal că sunt şi tot felul de lucruri de genul poţi să iei casa pe numele amândurora, că în caz de despărţire, lucrurile se împart. Nu e musai să fie căsătorie, poate fi parteneriat civil. Nu o să ne ducem la biserică (râde). Deşi o să ne facem rochii şi o să facem un party frumos.

Ne gândeam să ne căsătorim în altă ţară. Dar tot nu e recunoscut aici. Trebuie să ne mutăm în altă ţară. Asta mi-a şi fost sugerat: "Duceţi-vă unde alţii vă acceptă cum vreţi voi, aici nu impuneţi acceptarea asta până la os”.

Pentru mine e importantă chestia asta cu căsătoria. Poţi să îţi împarţi viaţa în mod legal şi normal.  E şi o recunoaştere a faptului că eşti normal, chiar dacă eşti altfel. Eşti absolut normal.

Doina: E teama asta că legalizarea căsătoriilor gay ameninţă familia tradiţională. "Şi acum ce-o să se întâmple cu toate familiile tradiţionale?" Într-un mod ciudat, noi suntem dovada vie că da, se pot distruge familii. Dar familiile alea n-au fost niciodată aşa cum ar fi trebuit să fie. N-ar fi avut niciodată şansa să fie familia aia model pe care şi-o doreşte toată lumea. Decât să stau într-o căsnicie unde nimeni nu e fericit sau nu e împlinit, sau nu e acolo...prefer să „stric” o căsnicie şi să iasă amândoi oamenii fericiţi de acolo.

 
Noi suntem dovada vie că da, se pot distruge familii. Dar familiile alea n-au fost niciodată aşa cum ar fi trebuit să fie.
Doina
Pentru mine una, căsătoria e complet irelevantă. Da, sunt multe beneficii, dar cel mai important mi se pare asta: să ştii că se poate. Asta e partea cea mai grea la care sunt expuşi adolescenţii.  Dacă e legalizată căsătoria, ei văd că e ok, că se pot îndrăgosti  de o persoană de acelaşi sex, că ar putea avea o viaţă alături de ea, ar putea să se căsătorească...

În momentul în care te simţi atras de o persoană de acelaşi sex, dar asta nu prea are unde să ducă, ajungi să crezi că eşti tu bolnav, că eşti o problemă. Rata sinuciderii în rândul tinerilor şi adolescenţilor din comunitatea LGBT este de 8 ori mai mare decât la adolescenţii heterosexuali.

De asta mi se pare extrem de importantă legalizarea căsătoriei, e un fel de recunoaştere – da, se poate, poţi să ai un drum mai încolo.

De ce e important pentru homosexuali şi comunitatea LGBT să iasă în public, să se manifeste, să atragă atenţia prin evenimente de tipul GayFest, Marşul Diversităţii? Nu se catalizează în felul ăsta, mai degrabă  nişte reacţii negative?

Doina: Eu una cred că Pride-ul e extrem de important, chiar dacă ce vezi la TV e doar partea aia de cancan în care îl vezi pe unul cu pene. Nu contează că alţi 100 lângă el nu au. E  foarte important pentru adolescenţi şi pentru tineri să vadă că nu sunt singuri. În momentul în care trăieşti în societate ca o minoritate, cu atât mai mult ca adolescent, cred că este îngrozitor de greu şi e de foarte mare ajutor pentru ei să vadă că nu sunt singuri, că sunt oameni normali, că se poate.

Ce spun persoanele care au aflat de relaţia voastră şi nu sunt de acord? Ce argumente folosesc?

Doina: În cazul meu sunt trei categorii. Primii sunt ultrareligioşii, care au ca argument ce-a spus sau ce vrea Dumnezeu. A doua categorie include o singură persoană – pe mama, care consideră că am fost spălată pe creier, că e ceva anormal, o boală şi o greşeală. Pentru mine a fost un şoc incredibil că mama, care a fost persoana care m-a susţinut toată viaţa şi a fost omul cel mai aproape de mine, a ajuns cineva cu care nu am ce discuta. Nu pot să ajung la ea sub nicio formă.

(w460) Relaţii cIoana: Eu am avut obsesia asta, ca Doina să se împace cu mama ei, pentru că era o relaţie foarte frumoasă. De câte ori mă gândeam la Doina, mă gândeam şi la mama ei, la cât de frumos a crescut-o, cât de mult a înţeles-o, ceva ce n-am avut eu cu mama. Mi se părea că am stricat ceva foarte frumos. Mi-o asumam ca vină, că din cauza mea s-a îndepărtat mama Doinei de ea. M-am simţit foarte vinovată.

E incredibil cum un om atât de apropiat, care a înţeles-o tot timpul, s-a îndepărtat aşa. Asta nu ştiu cum o s-o rezolv. Am întrebat-o într-o seară, când am discutat mult: „Cât trebuie să treacă ca să vă dovedim că asta e normal şi că suntem fericite?”

„Nici după o viaţă n-o să-mi dovediţi mie aşa ceva”, mi-a răspuns. Chestia asta doare şi sapă acolo, undeva.

Doina: Mai sunt şi alţii care cred că dacă noi două suntem împreună, vom fi un pericol şi pentru alţii. Două femei şi atât nu pare suficient, trebuie să fie ceva sexual acolo, "acum o să mai vrea încă o femeie sau o să vrea şi un bărbat". Mie mi-e foarte clar că toate ameninţările astea pe care le simt vin din neînţelegerea lor.

De unde vine lipsa de înţelegere?

Ioana: Nu sunt expuşi. Nu sunt expuşi la faptul că lucrul ăsta e ceva normal.

Doina: În anii '70, în Afganistan femeile mergeau în fustă scurtă pe stradă, se îmbrăcau ca femeile din Occident. Acum, nu mai ies fără burca. Lumea nu merge neapărat în bine. Îmi pare rău s-o spun, dar mass media au un rol covârşitor. Atâta timp cât toate subiectele legate de LGBT sunt tratate aşa, oamenii care n-au nicio părere, care nu s-au întâlnit niciodată cu asta, sunt expuşi la atitudini de tipul „Nebunii ăia cu pene, care vor doar să facă sex”. În momentul în care ţi se prezintă doar o astfel de informaţie, trebuie să ai un pic de cap şi disponibilitate să începi să gândeşti: "O fi chiar aşa?" Dacă spune toată lumea asta, presupui că da. Apoi mai vine şi preotul şi îţi spune ce păcat mare e asta şi s-a terminat.

Nu te poţi baza pe un argument religios ca să ataci viaţa intimă a unui om

Ioana: Argumentul des întâlnit de mine a fost: "Ce-o să se întâmple cu copiii voştri, v-aţi gândit şi la ei, cum vor creşte în mediul ăsta?" Le răspund că cel puţin la fel de bine ca până acum.

„Cum o să fie cu adopţiile, vă daţi seama?” Am avut prieteni apropiaţi care care mi-au dat mesaje: „Îţi dai seama, se vrea legalizarea adopţiilor în astfel de familii, tu ce vrei cu asta, unde vă duceţi, ce se întâmplă cu lumea?” Se vede ca o conspiraţie mare de tot şi se compară cu pedofilia, violul, hoţia şi crima. Întreb: Cu ce anume agresează homosexualitatea unui cuplu, de ce compari cu o infracţiune? Mi se răspunde că e acelaşi lucru, că în cazul în care copiii noştri vor fi expuşi la asta ca la ceva normal, atunci s-a dus de râpă orice valoare, orice reper, orice moralitate.

(w380) Iubirea nu"Atacă moralitatea acestui popor" – ăsta-i un argument foarte des întâlnit. Dar argumentul religios e cel mai des întâlnit.  Nu cred că te poţi baza pe un argument religios ca să ataci viaţa intimă a unui om.

E foarte greu să răspunzi, pentru că e un dialog surd, în care ei se aud pe ei şi vor să mă vindece pe mine. Ei văd asta ca o boală, ca un păcat în care trăieşti şi n-ai cum să vezi de fapt că nu e normal. O văd ca pe o ispită diavolească, o nebunie care până nu demult era tratată psihiatric şi probabil aşa ar trebui să fie şi acum.

Mai sunt cei care pot să vadă un cuplu de femei, dar nu pot să vadă unul de bărbaţi. Sau pot să vadă un cuplu de femei, dar aşa, ca distracţie, nu ca relaţie serioasă, pe termen lung. „Ei, cum adică, voi acum ce vreţi, să vă căsătoriţi, să aveţi copii, să fiţi o familie?” Asta e aşa, ca în filme, cine nu râde la aşa ceva, dar nu poate fi serios.

Mai sunt şi prietene ai căror soţi le-au spus (e amuzant, dar şi trist în acelaşi timp): „Acum să nu pleci şi tu cu vreo femeie. Să nu-ţi vină idei”. Se simt cumva ameninţaţi, deşi sunt în relaţii foarte ok.

Într-un alt cuplu de prieteni, el i-a spus ei: „Dacă o să te îndrăgosteşti de un bărbat, mai pot să contraargumentez, dar aşa, n-am nicio şansă”. Se gândesc aşa, ipotetic, ce s-ar întâmpla...

Cum s-a schimbat viaţa voastră după ce aţi ales să faceţi publică relaţia?

Ioana: Am iscat oarece dispute. Au fost, la început, multe felicitări şi încurajări, am avut şi o petrecere foarte frumoasă, în care au venit multe prietene. Ne-au felicitat, s-au bucurat alături de noi. Au fost şi multe reacţii de complezenţă. Mulţi au simţit cum trebuie să reacţioneze, dar nu au făcut-o sincer. Alţii ne-au întrebat: „Dar voi ştiţi ce zice Dumnezeu?”

Doina: Unii ne-au spus „Faceţi ce vreţi voi, dar asta nu corespunde cu sistemul nostru de valori”.

Ioana: Eu îi apreciez pe cei care ne spun „Eu nu pot să văd aşa o familie, nu pot să cred că poate funcţiona, dar accept că asta e alegera voatră. Nu sunt de acord, dar accept”.

Doina: Pentru mine, asta e ok de la un străin, dar, când e vorba de un prieten, cineva care mă ştie... nu înţeleg. Sunt tot eu, n-am nimic, n-am fost spălată pe creier, nu m-am schimbat.  Din partea prietenilor, nu mă aşteptam să fie persoane care să zică: "Asta nu corespunde cu valorile mele". Mă ştii, dacă m-ai plăcut înainte, dacă îţi păream interesantă, dacă m-ai respectat înainte, sunt fix aceeaşi persoană. Cum, dintr-o dată, nu mai sunt ok?

Care este cel mai dificil lucru de care te loveşti în România, ca persoană homosexuală?

Ioana: Prejudecăţile.

Doina: Eu sunt obişnuită să fiu altfel. De la ce fel de adolescentă am fost, până la cum îmi cresc copilul, cât l-am alăptat, că nu a mers la grădiniţă. Sunt o grămadă de lucruri la mine care nu intră în mainstream. Aşa că asta nu pune aşa mare presiune pe mine,  m-am lovit de atâtea ori de oamenii cei mulţi care nu sunt la fel ca mine.

Pe de altă parte, în lucrurile în care am fost diferită, am evitat să mă expun inutil. Nu am făcut lucruri ostentativ. La fel, nici acum nu simt nevoia să urlu în gura mare. N-aş pupa-o toată ziua pe stradă, nu suntem ca adolescenţii îndrăgostiţi, cum n-aş face asta nici cu un bărbat. Dar dacă ieşim în oraş şi am chef să o pup, nu prea pot. Ori fluieră cineva, ori se uită ciudat. Aş vrea să pot face exact ce pot face cu un bărbat, nimic exagerat. Lucruri normale.

Asta cu ţinutul de mână pe stradă mai merge, între fete se acceptă. Dacă am fi fost băieţi, era mai rău.

Asta mă deranjează foarte tare, că nu pot face nişte lucruri simple şi normale.

 
Mă tem de o reacţie pe stradă, violentă. Ar fi fost şi mai greu dacă eram bărbaţi, ei mai iau bătaie pe stradă. E frustrant să trăieşti în România şi să fii altfel. Cred că asta e problema, de prejudecăţi. E o intoleranţă în numele toleranţei.
Ioana
Ioana: Eu sunt foarte sensibilă la părerea lumii. Temerea cea mai mare este că cineva ar putea să reacţioneze urât. Până acum nu s-a întâmplat. La MŢR ne-am dus întâmplător şi am fost huiduite. A fost horror. Să simţi frică şi teroare, aşa, din nimic. În numele iubirii şi al toleranţei, acceptării.... a fost incredibil cum se uitau jandarmii şi poliţia şi ziceau că ei pe homosexuali şi pe drogaţi nu-i apără. A fost aşa, un sentiment că eşti singur şi nu eşti în siguranţă.

Mă tem de o reacţie pe stradă, violentă. Ar fi fost şi mai greu dacă eram bărbaţi, ei mai iau bătaie pe stradă. E frustrant să trăieşti în România şi să fii altfel. Cred că asta e problema, de prejudecăţi. E o intoleranţă în numele toleranţei.

Oamenii se uită să vadă dacă suntem aceleaşi, sunt curioşi. „Şi cum adică, voi faceţi şi sex? Cum poţi să fii cu o femeie, ce poţi să faci pe termen lung?” Curiozităţi din astea. Cum ce să faci? Nişte lucruri normale, ca în orice cuplu.

Mă uit cu jind la alte ţări, unde oamenii sunt mai toleranţi, nu se bagă în viaţa ta. Când vin străini care îşi deschid afaceri aici, au la condiţii de angajare întrebarea „Ce părere ai despre cuplurile gay?” Poţi pica testul de angajare.

De ce probleme aţi scăpat nemaifiind într-o relaţie cu un bărbat? Ce s-a schimbat în bine?

Doina: E mai uşor cu Ioana decât cu un bărbat. În primul rând, pentru că fetele vorbesc şi le place dă despice firul în 4. Discutăm şi discutăm.... Femeile sunt mai deschise la discuţii şi asta e foarte important în orice relaţie, să poţi să discuţi. E şi o chestiune de empatie.

Nu simt că mi-era neapărat o corvoadă înainte, dar cu Ioana am descoperit ceva ce nu credeam că poate să fie. Comunicarea, clar, e o diferenţă enormă. În rest, nu pot să zic că am simţit apăsări foarte mari în căsnicie, ca să zic „Ce bine că am scăpat de asta!” Noi două ne aruncăm şosetele în egală măsură (râde).

Ioana: Comunicarea, empatia, înţelegerea – sunt altfel în relaţia cu o femeie. Avem cumva aceleaşi repere, sunt lucruri pe care femeile le văd diferit de bărbaţi. O prietenă foarte bună m-a întrebat dacă ne certăm. Da, ne certăm (râd amândouă). Nu cu scandal, nu există agresivitate, dar ne certăm, cu argumente. Discutăm, nu lăsăm nimic sub preş şi asta e foarte important pentru mine şi o noutate.

Doina: Gata? (Îşi verifică telefonul). Puiului meu îi e foame şi trebuie să mergem.

Le spun că mai am o ultimă întrebare. Nu este o întrebare care îmi place, dar e una care naşte lungi dezbateri, teorii, controverse. Întrebarea e dacă homosexualitatea e un dat. Te naşti sau devii homosexual?

Doina îmi spune despre o teorie potrivit căreia între 14 şi 21 de ani toate persoanele simt atracţie şi faţă de persoanele de acelaşi sex. „Michel Odent (un celebru obstetrician) spunea că un studiu făcut pe bărbaţi arată că în ultimul trimestru de sarcină al mamei, în cazul unor perioade de stres foarte puternic, există o dereglare hormonală care se traduce mai târziu în viaţă prin atracţie mai mare faţă de persoanele de acelaşi sex. Nu ştiu cum e în general. Ştiu cum a fost la mine. Nu cred că poţi să convingi pe cineva să facă ceva împotriva voinţei lui. N-aş putea să corup pe nimeni să fie gay, dacă nu simte asta, la fel cum este extrem de greu să întemeiezi o familie când, de fapt, nu eşti acolo. Cred că, asta e cel mai important, fiecare să poată să facă ce simte, fără să se simtă încorsetat. E vorba, bineînţeles, de persoane adulte care simt la fel. Nu văd de ce trebuie să etichetăm: ești homosexual sau bisexual sau heterosexual. Ești normal. Eu nu simt necesitatea asta, să mă încadrez într-o categorie”.

Ioana: Nu ştiu dacă sunt genetice sau sunt alegeri, sau conjuncturi care te duc acolo. M-aş îndoi că în România sunt prea multe conjuncturi care să te ducă acolo. Odată matur, trebuie să te analizezi bine şi să vezi ce simţi. Şi să ai încredere în ce simţi, pentru că dacă îţi tot negi lucrurile astea, pentru că nu sunt normale, nu sunt acceptabile, ajungi să trăieşti o viaţă nefericită.

Acest articol este realizat în deplin respect faţă de dreptul la informare pe care îl deţine publicul. O dezbatere asumată ca atare trebuie să se bazeze pe cunoaşterea punctelor de vedere diverse despre un anumit subiect. Susţinem şi respectăm exprimarea liberă a opiniilor, dreptul la intimitate, diversitatea sub toate aspectele ei, toleranţa şi solidaritatea socială.

Nu judecăm, nu apărăm, nu înfierăm şi nu cenzurăm. Vă rugăm să luaţi în considerare aceste precizări înainte de a comenta articolul. Vă mulţumim.
Articole pe aceeaşi temă
 
ŞTIRILE ZILEI
CELE MAI NOI DIN ŞTIAŢI CĂ ...
 
StirileTVR.RO PE FACEBOOK
 
  AZI MAINE
BUCURESTI 18°C 17°C
IASI 15°C 15°C
CLUJ 18°C 17°C
CONSTANTA 17°C 16°C
CRAIOVA 20°C 17°C
BRASOV 18°C 16°C
Vezi toate informatiile meteo
CURS BNR - 02 Octombrie 2014, 13:23
 
INDICI BVB
 
INDICE BET
Data: 02-10-2014
Deschidere: 7278.03
Maxim: 7286.54
Mimim: 7251.63
Variatie: -0.14%
TLV
1.81
2.25%
FP
0.95
0.32%
EL
12.34
2.06%
SNP
0.47
0.45%
TGN
235.40
0.06%
TEL
27.04
0.04%
SNG
35.86
0.28%
SIF1
1.22
0.81%
SNN
8.20
0.61%
SIF3
0.28
0.4%
ARHIVĂ ȘTIRI