Cernobîl – filmul unui dezastru. Pe 1 mai 1986, catastrofa de la Cernobîl a fost menționată în treacăt doar în câteva ziare din România

Un articol de Ștefania Țene

Mihail Gorbaciov a scris în 2006: „Accidentul nuclear de la Cernobîl (…) a fost poate adevărata cauză a prăbușirii Uniunii Sovietice”.

Atomul pașnic

În martie 1970 începea construcția la primul reactor al Centralei Nucleare V.I. Lenin, aflată la aproximativ 100 de kilometri de Kiev. Centrala, de tip RBMK, era considerată deosebit de sigură. Era compusă dintr-un miez în care intrau combustibilul (uraniu) și barele de moderare (din bor cu vîrfuri de grafit), un sistem de răcire cu apă și turbine. Reacția dintre atomii instabili de uraniu degaja căldură, apa se transforma în vapori care acționau turbinele și în felul acesta se producea energie. Întreaga reacție era controlată de operatori cu ajutorul barelor de bor, care aveau rolul de a echilibra reacția atomilor de uraniu.

Iar sloganul ”Atomul pașnic”, atomul îmblânzit și pus în slujba oamenilor, era foarte la modă în Uniunea Sovietică.

Ziua Energeticianului

Pe 21 decembrie 1983, o știre din presa sovietică anunța că în urmă cu o zi fusese pus în funcțiune reactorul 4 de la Centrala Nucleară V.I. Lenin. Reactoarele 1, 2 și 3 erau operaționale din perioada 1979 – 1981, iar reactoarele 5 și 6 se aflau în construcție. Reactorul 4 a început să producă energie imediat după încheierea construcției deși ar fi fost necesară o perioadă de testare a componentelor. Unul dintre teste urma să determine cum s-ar comporta reactorul în cazul unei pene de curent. A fost început în perioada de după construcția reactorului 4 dar nu a fost finalizat.

O serie de factori au făcut ca centrala să intre direct în producție iar o parte dintre teste să fie amânate și făcute din mers. Rapoartele asupra dezastrului de la Cernobîl explică graba de a porni reactorul 4 prin nevoia mare de energie electrică din URSS, dorința angajaților de a primi bonusuri înainte de Anul Nou sau prin încrederea pe care oamenii de știință o aveau în reactoarele de tip RBMK: erau printre cele mai sigure din lume. Oricum, Ziua Energeticianului se sărbătorea în Uniunea Sovietică pe 22 decembrie; în 1983, ea a fost celebrată prin intrarea în producție a rectorului 4 de la Cernobîl.

Un test de siguranță

Pe 25 aprilie 1986, la ora 13:05, testul întrerupt în 1983 intră în pregătiri. Inginerii și operatorii din turele de zi fuseseră instruiți cu privire la test și urmau să scadă capacitatea reactorului la jumătate, de la 3200 MWt la 1600 MWt, cu recomandarea ca puterea să nu scadă mai jos de 700 de MWt. Peste doar o jumătate de oră, testul a fost amânat. Un telefon de la operatorul rețelei electice regionale din Kiev anunța că testul nu se poate efectua pe timp de zi, întrucât ar scădea prea mult cantitatea de energie electrică din sistemul energetic, iar multe întreprinderi s-ar afla în imposibilitatea de a-si îndeplini planul pe luna în curs. Cu puterea deja redusă la 16000 MWt, responsabilii cu realizarea testului decid să-l amâne pentru tura de seară.

La ora 23:10, după 10 ore în care reactorul funcționează la jumătate din putere, reîncep pregătirile pentru test. Dar operatorii din tura de noapte, acum de serviciu, erau mai puțin experimentați și nu primiseră instrucțiuni cu privire la testare.

Un accident care se poate produce doar o dată la 10.000 de ani

Ora 01:00: puterea reactorului devine instabilă și scade brusc. Pentru a crește puterea, operatorii ridică aproape toate barele de control. Achimov, inginerul șef de tură, recomandă oprirea reactorului dar supraveghetorul testului, inginerul Diatlov, se opune.

Ora 01:23: începe testul. Capacitatea centralei crește în mod neașteptat. Inginerul Toptunov apasă butonul de oprire în caz de pericol. În reactor se acumulează tot mai multă presiune iar capacul de 1000 de tone care acoperă reactorul se ridică în aer. În mai puțin de un minut de la începerea testului, are loc prima explozie care împrăștie în atmosferă  o cantitate imensă de materiale radioactive. Cea de a doua explozie urmează în scurt timp, distrugând reactorul 4. Dar oamenii din camera de control nu știu ce s-a întâmplat. Anatoli Diatlov nu crede că zdruncinăturile pe care tocmai le-a simțit sunt efectele unei explozii. Până la urmă, chiar ministrul Energiei din Republica Sovietică Socialistă Ucraina, Vitali Skliarov, spusese cu două luni în urmă că „un accident nuclear (la o centrală RBMK n.r.) are șanse să se producă doar o dată la zece mii de ani”.

Un incendiu care nu se stinge cu apă

Imediat după explozie, la ora 01:25, bucăți de grafit din barele de control, aprinse și radioactive, cad pe acoperișul reactorului 3, pe cel al sălii turbinelor și în jurul centralei. Alarma de incendiu pornește la stația locală de pompieri. În cîteva minute, trei echipaje sosesc la fața locului. Chiar dacă lucrau la stația centralei, pompierii nu aveau echipamente care să-i protejeze de radiații, nici dozimetre care să măsoare  nivelul de expunere, iar mulți dintre ei nici măcar nu știau ce pericol suplimentar presupunea un incendiu într-un mediu radioactiv. În cursul nopții sosesc echipaje de pompieri din toată regiunea. Pompierii au evitat o catastrofă și mai mare. O eventuală explozie a reactorului 3, aflat în continuare în funcțiune, ar fi dus la distrugerea totală a centralei, cu consecințe aproape de neimaginat. În jurul orei 5 dimineața, focul fusese stins aproape complet. Nu și incendiul din miezul reactorului. În total, 186 de pompieri au fost mobilizați în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1986 la incendiul de la Cernobîl. O bună parte dintre ei vor muri în următoarea perioadă din cauza expunerii la radiații.

Managementul dezastrului

La ora 14:00, trupe de apărare chimică aflate sub comanda generalului Vladimir Pikalov, sosesc la Cernobîl. Erau primii oameni pregătiți care soseau la locul dezastrului.

În seara aceleiași zile ajunge la Cernobîl și o comisie guvernamentală care să investigheze cauzele accidentului. La conducerea ei era Valeri Legasov, doctor în chimie, cercetător la Departamentul de fizică moleculară al Institulului Kruceatov din Moscova, membru corespondent al Academiei de Științe din URSS.

Pe 27 aprilie 1986, o zonă de 10 kilometri din jurul centalei este „temporar evacuată”. Celor aproape 50000 de locuitori li s-a spus că sunt evacuați pentru trei zile.

Comisia guvernamentală stabilește că miezul reactorului arde în continuare, contaminând aerul cu cantități imense de material radioactiv. Între 27 și 30 aprilie, în reactor se aruncă un amestec de nisip și bor. A fost nevoie de 8000 de zboruri cu elicopterul încărcat cu materialul stingător pentru a opri incendiul.

Pantofii inginerului suedez

În dimineața de 28 aprilie 1986, la Centrala nucleară din Forsmark, Suedia, pornește alarma. Un control de rutină al radiațiilor determină că pe pantofii unuia dintre inginerii de la centrală erau particule radioactive. Alarmat, personalul verifică centrala dar nu găsește nicio neregulă. În cursul după-amiezei, Autoritatea pentru Siguranța Radiațiilor din Suedia comunică la Forsmark faptul că emisiile radioactive nu erau din centrala suedeză, ci veneau de undeva din est. În aceeași zi, guvernul de la Stockholm contactează guvernul sovietic încercând să afle dacă nu s-a petrecut cumva un accident nuclear pe teritoriul URSS. Abia după ce suedezii menționează că vor alerta Agenția Internațională pentru Energie Atomică (IAEA), sovieticii admit că la Centrala atomică de la Cernobîl a avut loc un incident „minor”.

La ora 20:00, un anunț al TASS, agenția de presă din Uniunea Sovietică, era preluat de radioul de stat de la Moscova: „La Centrala Atomică de la Cernobîl a avut loc un accident. Unul dintre reactoarele centralei a suferit defecțiuni. Se iau măsuri pentru a elimina consecințele accidentului. Victimele primesc îngrijiri. A fost formată o comisie guvernamentală”.

Purtat de vântul care bătea dinspre Sud-Est, praful radioactiv de pe pantofii inginerului suedez a ajuns, pe calea undelor, în toată lumea.

O zi mai târziu, apăreau primele imagini netrucate ale dezastrului. Sursa lor era un satelit de recunoaștere american care survolase zona.

Vântul își schimbă direcția

Pe 30 aprilie, norul radioactiv de la Cernobîl, care până atunci fusese purtat de vânt spre Nordul și Vestul Europei, a pornit spre Sud și Sud-Vest. România condusă de Nicolae Ceaușescu urma să fie și ea afectată de dezastrul desfășurat cu patru zile în urmă, la 820 de km. de București. După miezul nopții de 30 aprilie spre 1 Mai, stațiile de măsurare a radiațiilor din Iași, Suceava și Târgu Mureș au înregistrat valori peste limitele admise la sol. În Galați și Tulcea, valorile erau îngrijorătoare în aer. La fel și la București, unde pe lângă radiațiile din aer s-au înregistrat valori mărite și la sol.

Situația a fost discutată pe 1 Mai într-o ședință a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. În stenogramele discuției, conducătorul României pare nemulțumit de lipsa de transparență de la Moscova. Sovieticii erau la fel de zgârciți cu informațiile despre dezastru și față de țările prietene. Nicolae Ceaușescu instituie un colectiv care să coordoneze situația. Condus, bineînțeles, de soția sa, Elena Ceaușescu.

Pe 1 Mai 1986 în România, catastrofa de la Cernobîl a fost menționată în treacăt doar în câteva ziare. Sărbătoarea Oamenilor Muncii era, până la urmă, mult mai importantă.

1 Mai muncitoresc

Și în Uniunea Sovietică 1 Mai era mai important ca Cernobîlul. La Kiev, capitala Republicii Sovietice Socialiste Ucraina, aflată la doar 100 de kilometri de Cernobîl, maifestațiile de 1 Mai aveau să se desfășoare aproape ca de obicei, cu defilări care cuprindeau un număr foarte mare de oameni, complet neinformați despre pericolul care plutea în aer. Durata defilărilor a fost totuși scurtată, de la patru, la două ore.

Glasnost

Pe 14 mai 1986, conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, vorbește pentru prima dată despre dezastrul de la Cernobîl, insistând că autoritățile n-au încercat să ascundă evenimentul: „În momentul în care am avut informații de încredere, le-am oferit poporului sovietic și le-am difuzat în străinătate”. Gorbaciov era la putere de un an în momentul exploziei de la Cernobîl. Occidentul se uita la el cu speranță, era un conducător tânăr, care părea să fie capabil să aducă schimbarea în Uniunea Sovietică. La cel de-al XXVII-lea Congres al Partidului Comunist, în februarie 1986, Gorbaciov lansase noua direcție politică bazată pe conceptele de glasnost – transparență și perestroika – reconstrucție. Dar conceptele politice erau prea proaspete, iar structura politică sovietică prea osificată pentru ca transparența să funcționeze chiar din primele luni. Se pare însă că Cernobîlul a accelerat procesul.

Mausoleul

Ideea unei construcții care să încapsuleze reactorul de la Centrala Nucleară V.I. Lenin apăruse în mai. Până la jumătatea lui decembire, sarcofagul – cum avea să fie numit – a înghițit 300000 de tone de ciment și 6000 de tone de metal. Ar fi trebuit să protejeze mediul exterior de radiații pentru următorii 30 de ani. La doar 2 ani și 6 zile după încheierea construcției, estimarea scade la „între 20 și 30 de ani”. În 1992 sarcofagul începe să crape. O nouă structură, care a costat 1,5 miliarde de euro avea să fie așezată peste vechiul sarcofag în 2019.

Lichidatorii

Nu se știe numărul exact al celor care au participat la stingerea incendiului și la eliminarea pagubelor produse de explozie. În primul an, se estimează că au fost trimiși la Cernobîl peste 650000 de oameni. Numărul total al celor care au participat la lichidare este estimat la un milion.

Abia în 1991, toți cei implicați în lichidarea efectelor exploziei aveau să primească statut oficial și beneficii sociale. Erau numiți „lichidatorii”. Se estimează că între 8000 și 10000 dintre ei au murit în primii ani de după accident din cauza expunerii la radiații.

Cooperarea internațională

Pe 20 august 1986, raportul privind cauza accidentului de la Cernobîl a fost prezentat la sediul IAEA. Dezastrul a avut loc, conform raportului, datorită neglijenței, proastei administrări și încălcării procedurilor de siguranță. Un an mai tîrziu, cei responsabili pentru testul care a produs explozia erau judecați și primeau câte 10 ani de muncă silnică.

După ce multe dintre țările traversate de norul radioactiv au măsurat creșteri ale radiațiilor peste limitele admise, a devenit clar că un dezastru nuclear de o asemenea amploare nu poate fi gestionat de nicio țară fără sprijin internațional. În 1990, Organizația Națiunilor Unite adopta o rezoluție în care se cerea cooperarea internațională pentru înlăturarea efectelor exploziei. În 1991, Ucraina își declara independența. Cernobîlul nu mai aparținea de Uniunea Sovietică. Până în 2017, datorită cooperării internaționale, existau peste 230 de proiecte ale unor organizații și fundații al căror scop era reducerea efectelor de lungă durată produse de explozie.

Moștenirea

Nota de plată pe care accidentul de la Cernobîl a lăsat-o posterității este imensă dar conține prea puține cifre exacte. În termeni de vieți omenești, sovieticii au declarat că în explozie au murit doi oameni iar în următoarele 3 luni, din cauza expunerii la radiații, încă 28. Dintre cei 239 care au fost tratati pentru simptome acute produse de radiații la scurt timp după explozie, 15 au murit de cancer la glanda tiroidă în urmărorii câțiva ani. Cancerul, în special cel tiroidian, problemele cardiace, malformațiile congenitale la nou-născuți dar și stresul psihologic – mai ales în cazul celor 350000 de evacuați din zona de protecție – sunt doar o parte dintre problemele medicale cauzatoare de moarte pe care le moștenim de la Cernobîl. Un raport ONU din 2017 spune că o zonă de 52000 de kilometri pătrați de teren agricol a fost contaminată cu radiații. Se estimează că vor trece zeci de ani, poate chiar secole pentru ca materialul radioactiv să se descompună complet.

Sâmbătă, 4 aprilie 2020 un incendiu a izbucnit lângă Cernobîl. 20 de hectare de pădure au ars, în pofida intervenției pompierilor, dar nivelul radiațiilor a rămas între limitele admise. Zece zile mai târziu, un nor de fum toxic provenit de la incendiul din Cernobîl acoperea capitala ucraineană Kiev.

Surse

https://en.wikipedia.org/wiki/Chernobyl_disaster https://wiseinternational.org/sites/default/files/724.pdf

https://www.iaea.org/newscenter/focus/chernobyl

https://www-pub.iaea.org/MTCD/publications/PDF/Pub913e_web.pdf

https://www.iaea.org/newscenter/statements/enduring-lessons-chernobyl

https://www.who.int/ionizing_radiation/chernobyl/Chernobyl-update.pdf?ua=1

https://news.un.org/en/story/2017/04/556092-chernobyl-31-years-international-cooperation-still-needed-address-consequences

https://www.reddit.com/r/AskHistorians/comments/bwshem/mikhail_gorbachev_wrote_in_2006_the_nuclear/

http://www.cncan.ro/assets/Prima-pagina/2020/Comunicat-de-presa-14.04.2020.pdf

https://www.descopera.ro/dnews/19082178-focul-din-zona-cernobil-se-extinde-kievul-inecat-intr-un-fum-toxic

Surse Foto Wikipedia

By MHM55 – Own work, CC BY-SA 4.0, https- commons.wikimedia.org w index.php?curid=15039302.jpg

By Tim Porter – Own work, CC BY-SA 4.0, https- commons.wikimedia.org w index.php?curid=63469363.jpg

By Carl Montgomery – Flickr, CC BY 2.0, https- commons.wikimedia.org w index.php?curid=3746027.jpg

https- en.wikipedia.org wiki Chernobyl_disaster# media File-Chernobyl_Disaster.jpg.jpg

UN Photo/IAEA A helicopter approaches the Chernobyl Nuclear Power Plant to check the damage to the nuclear reactor. April 1986. pentru image1170x530cropped.jpg