CEPA: Cum poate fi adusă Ucraina în NATO fără a declanșa un al treilea război mondial? Planul unui fost ambasador american

Redăm argumentele lui Kurt Volker.

***

Politica NATO privind Ucraina îl încurajează, fără să vrea, pe Putin să continue războiul.  Este timpul pentru o schimbare.

Poziția de până acum a alianței a fost aceea că Ucraina va deveni membră, dar nu câtă vreme Rusia își continuă războiul împotriva ei. NATO este îngrijorată că admiterea Ucrainei ar declanșa un război direct și imediat al NATO cu forțele Kremlinului și că acest lucru ar putea escalada până la utilizarea armelor nucleare.

Acest punct de vedere este o eroare și îi transmite lui Vladimir Putin un semnal că ar trebui să continue lupta.  Atâta timp cât el continuă, NATO nu va admite Ucraina ca membru și, astfel, Putin crede că încă mai are o șansă de a câștiga.

NATO trebuie să trimită mesajul opus: că, indiferent ce-ar face, Putin nu va reuși niciodată să învingă Ucraina. Prin urmare, continuarea războiului ar fi inutilă și devastatoare pentru Rusia. Aderarea Ucrainei la NATO ar transmite acest mesaj.

Acest mesaj este, de asemenea, crucial pentru redresarea economică a Ucrainei. Există o simbioză între sprijinul militar și cel economic pentru Ucraina. De exemplu, nu există un beneficiu economic mai mare pentru Ucraina decât deschiderea porturilor sale pentru transportul maritim normal. Totuși, acest lucru poate fi realizat doar prin operațiuni militare de securitate, cum ar fi deminarea, și libertatea de navigație în Marea Neagră. În plus, investitorii nu vor face pariuri mari pe Ucraina decât dacă sunt siguri că va fi o țară sigură în viitor.

Dacă măsurile de securitate pot ajuta Ucraina să atingă o creștere a PIB-ului de 25 de miliarde de dolari, acest lucru ar fi suficient pentru a produce un câștig de 5 miliarde de dolari la bugetul de stat, reducând astfel nevoia de sprijin bugetar occidental.

Care sunt erorile din abordarea actuală a NATO? În primul rând, Articolul 5 al NATO nu stabilește nicio cerință specifică potrivit căreia trupele terestre occidentale trebuie să lupte în prima linie împotriva forțelor rusești.

Alineatul 1 al articolului 5 din Tratatul NATO prevede următoarele:

„Părțile convin că un atac armat împotriva unuia sau a mai multora dintre membri în Europa sau în America de Nord va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, convin că, dacă un astfel de atac armat are loc, fiecare dintre țări, în exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă recunoscut de articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite, va ajuta partea sau părțile atacate prin luarea imediată, individual și de comun acord cu celelalte părți, a măsurilor pe care le consideră necesare, inclusiv prin utilizarea forței armate, pentru a restabili și menține securitatea în zona Atlanticului de Nord.”

Cu alte cuvinte, va exista un răspuns colectiv la orice agresiune împotriva unui membru NATO, dar tratatul nu specifică care va fi acest răspuns colectiv. Acesta nu prevede că membrii NATO trebuie să trimită trupe în prima linie, deși aceasta este cu siguranță o posibilitate.

Ar trebui să ne amintim că membrii NATO au fost implicați în multe conflicte în ultimii 70 de ani, din Algeria până în Coreea, Vietnam, Bosnia, Kosovo, Irak și Libia, și totuși Articolul 5 nu a fost invocat, iar NATO, ca alianță, nu s-a alăturat luptei.

Singura dată când Articolul 5 a fost invocat în întreaga istorie a NATO a fost ca răspuns la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite. Și totuși, în acest caz, răspunsul NATO în temeiul Articolului 5 nu a fost acela de a trimite trupe pentru a lupta împotriva teroriștilor.

În schimb, țările NATO au trimis avioane pentru a asista Statele Unite prin desfășurarea unor misiuni de poliție aeriană în spațiul aerian american. Atunci când Statele Unite i-au alungat pe talibani din Afganistan, au făcut acest lucru împreună cu forțele britanice, australiene și poloneze, ca o coaliție de bunăvoință. Nu a existat niciun rol al NATO. Într-adevăr, NATO și-a asumat un rol în Afganistan la câteva luni după ce a fost înființată o misiune de menținere a păcii autorizată de ONU (ISAF), dar acest rol nu a fost un angajament în temeiul Articolului 5.

Cu alte cuvinte, articolul 5 nu este un semnal de alarmă automat pentru utilizarea forțelor terestre. Ar putea fi – de exemplu, dacă statele baltice, cu teritoriile și populația lor mici, ar fi atacate de Rusia. În acest caz, țările NATO ar trebui, într-adevăr, să intervină direct în temeiul Articolului 5, inclusiv cu trupe terestre, pentru a contracara Rusia (lucru deja evident din grupurile de luptă ale NATO prezente în toate cele trei.) Nu există alte opțiuni. Dar aceasta este o chestiune pe care Alianța Nord-Atlantică trebuie s-o decidă la momentul respectiv, în funcție de circumstanțe.

În Ucraina, o țară vastă cu o populație numeroasă, există mai multe opțiuni în afara utilizării imediate a forțelor terestre ale NATO.

A doua eroare este să presupunem că Vladimir Putin ar putea escalada războiul din Ucraina dacă ar vrea, dar că se abține să facă asta deoarece NATO nu i-a oferit Ucrainei aderarea. Acest lucru este departe de adevăr.

Dacă Putin ar fi avut opțiunea de a escalada convențional în Ucraina, ar fi făcut-o deja. Realitatea este că el a pierdut jumătate din forțele convenționale ale Rusiei care luptă în Ucraina și nu le poate reconstrui acum. El se bazează pe Iran și Coreea de Nord pentru drone și obuze de artilerie învechite și trimite trupe neantrenate pe front în postura de  carne de tun, pur și simplu pentru a menține războiul.

În ceea ce privește escaladarea orizontală – adică atacarea unui membru actual al NATO – acesta este ultimul lucru pe care Putin l-ar face, deoarece știe că ar atrage un răspuns imediat al alianței direct împotriva forțelor rusești.

În ceea ce privește escaladarea nucleară, Putin știe – și chiar mai important, armata rusă știe – că orice utilizare nucleară nu ar atinge niciun obiectiv militar în Ucraina, în timp ce ar atrage cu siguranță un răspuns direct împotriva forțelor rusești. De asemenea, ar declanșa o condamnare universală a Rusiei, inclusiv din partea Chinei și a altor state non-occidentale.

Ideea că apartenența la NATO este declanșatorul agresiunii lui Putin este o a treia eroare: Ucraina avea puține șanse de aderare la NATO când Putin a atacat în 2014 și 2022. Mai mult, Rusia are granițe cu teritoriul alianței în Norvegia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia și Statele Unite, și nu a atacat. Când Finlanda a devenit membră a NATO în acest an (în curând i se va alătura Suedia), Rusia abia dacă a crâcnit. Problema pentru Putin nu este aderarea la NATO, ci existența Ucrainei ca stat-națiune.

Așadar, ce ar însemna în practică Articolul 5 pentru Ucraina?

Există o serie de modalități prin care alianța poate acționa colectiv pentru a apăra Ucraina, multe dintre acestea fiind deja aplicate de aliați. Aceștia furnizează cantități masive de echipamente Ucrainei, precum și instruire, finanțare, logistică, informații, planificare operațională și multe altele. Acest lucru este deja semnificativ.

Unele națiuni NATO, inclusiv Statele Unite, au decis să ajute Ucraina să achiziționeze și să utilizeze avioane F-16. Acesta este un angajament semnificativ, pe termen lung, față de viitorul Ucrainei. Având în vedere cerințele substanțiale de logistică, întreținere, instruire și infrastructură ale unui program F-16 de succes, acesta este exact genul de semnal de care Putin are nevoie pentru a se împăca cu faptul că nu va învinge Ucraina.

Decizia Uniunii Europene de a deschide discuții de aderare cu Ucraina trimite, de asemenea, un semnal semnificativ lui Putin că nu există niciun scenariu în fața lui în care să învingă. Ucraina face parte din familia europeană și va supraviețui și prospera ca o democrație europeană suverană și independentă.

Cu toate acestea, NATO ar putea face în continuare mai mult decât face în prezent în temeiul Articolului 5. Patru lucruri care-mi vin rapid în minte:

Deminare maritimă: națiunile occidentale ale NATO ar putea desfășura sau transfera nave de vânătoare de mine (în special nave fără pilot) către membrii NATO cu litoral la Marea Neagră, precum și către Ucraina. Scopul ar fi crearea unui regim de deminare în Marea Neagră în apele teritoriale ale Ucrainei (subordonat, desigur, nevoilor defensive ucrainene), precum și în apele teritoriale ale aliaților NATO și în vastele ape internaționale ale Mării Negre, unde astfel de mine plutitoare reprezintă un pericol pentru transportul maritim internațional.

Libertatea de navigație: aliații NATO – atât statele riverane Mării Negre, cât și alți membri cu capacități navale semnificative – ar trebui să stabilească o misiune de sprijinire a libertății de navigație în Marea Neagră. Orice amenințare fizică la adresa siguranței navelor terțe care operează în apele internaționale din Marea Neagră este inacceptabilă – la fel cum este inacceptabilă în Marea Chinei de Sud sau în Marea Mediterană. Nu există nicio amenințare implicită la adresa Rusiei sau a oricărei alte țări care operează, de asemenea, în Marea Neagră -, ci doar o promisiune de a apăra dreptul oricăror nave internaționale de a folosi liber apele internaționale din Marea Neagră.

Nu există limite pentru anumite sisteme: în ciuda sprijinului masiv al SUA și al aliaților pentru Ucraina în ultimele 18 luni, a existat un set de restricții glisante privind ajutorul militar occidental. Inițial, a fost vorba de rachete Stinger. Apoi a fost vorba de blindate, artilerie, avioane, tancuri, artilerie cu rază de acțiune mai mare și așa mai departe. Și rămân restricții semnificative în ceea ce privește tipurile de sisteme pe care Statele Unite și aliații din NATO le vor furniza. De o importanță deosebită ar fi cea mai mare rază de acțiune (300 km) a sistemelor de artilerie americane, a navelor militare, a rachetelor cu rază lungă de acțiune și a altor tipuri de aeronave, cum ar fi avionul de atac la sol A-10. Niciunul dintre aceste sisteme nu ar trebui să fie off-limits.

Participarea la apărarea aeriană în scopuri umanitare: aliații NATO fac deja un efort semnificativ pentru a sprijini apărarea aeriană ucraineană, inclusiv prin furnizarea unui vast arsenal de sisteme de apărare aeriană stratificată care servesc la protejarea civililor și a infrastructurii. Cu toate acestea, forțele rusești continuă să atace civilii și infrastructura cu drone și rachete, lansate de pe teritoriul rusesc, dar și de pe teritoriul ucrainean ocupat. Multe dintre aceste atacuri sunt suficient de aproape pentru a amenința aliații NATO, cum ar fi România.

Este semnificativ faptul că forțele rusești nu reușesc să facă progrese la sol. Singura tactică militară fiabilă a Rusiei este de a viza orașele și infrastructura civilă ucraineană. Națiunile NATO ar putea fi de acord să participe direct la apărarea aeriană a Ucrainei pentru a proteja civilii și infrastructura ucraineană. Acest lucru ar putea implica o combinație de sisteme de apărare aeriană staționate pe teritoriul NATO și desfășurarea capacităților de apărare aeriană ale alianței în vestul Ucrainei și pe teritoriul NATO din apropierea Ucrainei pentru a proteja civilii ucraineni – precum și potențialele impacturi pe teritoriul NATO – de bombardamentele rusești. Cel puțin, ar trebui să fie posibilă menținerea Ucrainei la vest de râul Nipru (inclusiv Kiev, Odesa și Liov) în siguranță față de atacurile rusești.

Acești patru pași – și poate și alții – ar putea deveni, prin urmare, angajamentul NATO în temeiul Articolului 5 față de Ucraina – discutat și convenit în cadrul Consiliului NATO-Ucraina. Aceasta nu trebuie să excludă furnizarea de trupe terestre la o dată ulterioară, dacă va fi necesar. Putin trebuie să știe că escaladarea este de partea noastră, chiar dacă noi alegem să nu escaladăm.

În acest context, ar trebui să ne amintim că NATO a admis Germania de Vest ca membru atunci când Germania de Est se afla încă sub ocupație sovietică și că UE a acceptat Cipru ca membru, chiar dacă Ciprul de Nord se afla sub control turcesc…

Să presupunem acum că NATO ar trebui să ia aceste patru măsuri concrete pentru a apăra Ucraina cât mai curând posibil, chiar și fără ca Ucraina să devină membră. Aceasta ar face o diferență semnificativă pentru Ucraina în efortul său de război și în viitorul său ca democrație europeană.

Dar și mai important, dacă NATO ar lua aceste măsuri astăzi – fără nicio declarație oficială privind aderarea Ucrainei la NATO – nu ar atrage niciun răspuns rusesc dincolo de ceea ce Rusia face deja. Într-adevăr, ar demasca cacealmaua Rusiei că astfel de pași, sau chiar aderarea la NATO în sine, reprezintă un fel de linie roșie.

Cu toate acestea, odată ce aceste măsuri ar fi puse în aplicare, alianța ar rezolva problema potențial controversată a ceea ce ar însemna Articolul 5 în practică. Deoarece nu ar mai exista niciun mister cu privire la ceea ce ar însemna Articolul 5 (am face deja acest lucru) și, de asemenea, nu ar mai exista niciun mister cu privire la răspunsul Rusiei (l-am fi văzut deja), ar trebui să putem merge mai departe cu promptitudine pentru a invita Ucraina în NATO.

Calea ar fi liberă pentru o invitație de aderare la summitul NATO de la Washington din iulie 2024. Ratificarea ar trebui să fie, de asemenea, una rapidă – în cazul Statelor Unite, înainte de inaugurarea prezidențială din ianuarie 2025.

Într-adevăr, alegerile prezidențiale din America din 2024 adaugă un sentiment și mai mare de urgență discuției. Cu un rezultat complet necunoscut, ar putea fi prea dificilă aderarea Ucrainei la NATO după alegeri. Cu toate acestea, securitatea Americii și a Europei depinde de o Ucraină sigură care să învingă Rusia. Acest lucru oferă un motiv în plus pentru a acționa rapid în aduce Ucraina în marea noastră alianță.