Ce pune la cale Prigojin? Profesor de la Kissinger Center, în The Spectator: Acoliții lui Putin simt mirosul sângelui

Redăm articolul lui Serghei Radcenko.

***

Aspectul se potrivește cu reputația lui. Șef al faimosului grup Wagner (care și-a ascuțit dinții ca forță de mercenari în Africa și în Orientul Mijlociu), Prigojin este cunoscut pentru brutalitatea sa neîmblânzită și cinismul său profund, precum și pentru abilitatea și dorința de a-și murdări mâinile, sau de-a se murdări de sânge. Poate că acesta a fost motivul pentru care s-a oferit voluntar să-și folosească mercenarii – mulți dintre ei recrutați direct din închisorile rusești – pentru ceea ce el a numit „tocătorul de carne Bahmut”, asaltul de luni de zile asupra orașului ucrainean în care mii de oameni au fost uciși în războiul urban intens.

Prigojin susținea până recent că Ministerul rus al Apărării îi refuza muniția de care avea mare nevoie. Așa că i-a chemat la apel, făcându-i praf, pe ministrul Apărării, Serghei Șoigu, și pe șeful Statului Major General, Valeri Gherasimov, numindu-i „javre” și acuzându-i de apatie în fața dezastrului în desfășurare la Bahmut. Prigojin a amenințat, de asemenea, că va abandona asaltul și va preda orașul, aflat acum în mare parte sub control rusesc, ucrainenilor.

Scena a fost atât de macabră, iar atacul asupra lui Șoigu și Gherasimov atât de viclean, încât a inspirat chiar și meme-uri pe internet. De asemenea, a scos la iveală fisuri profunde chiar în inima efortului militar rusesc.

În zilele care au urmat, Prigojin și-a dublat acuzațiile la adresa eșaloanelor superioare ale armatei, cu un videoclip postat pe 9 mai, de Ziua Victoriei în Rusia, în care se plângea din nou că nu a primit muniția pe care o ceruse. În videoclip, Prigojin s-a referit la cineva pe care l-a numit „un bunic fericit”. „Dar cum poți câștiga un război”, a întrebat Prigojin cu sarcasm, „dacă se dovedește că acest bunic este un cretin complet?”

Comentariile lui Prigojin au făcut valuri. Nu doar în Occident, printre kremlinologi și experți de fotoliu, ci și în Rusia însăși, pe canalele Telegram și în bârfele de pe chat. La cine se referea el? La Șoigu? La Gherasimov? La Putin însuși, poate? Termenul „bunicul” era cu siguranță o aluzie la Putin, care a fost numit de mult timp „bunicul-buncăr” de către detractorii săi.

Prigojin a lăsat să se înțeleagă ulterior că îl viza pe Gherasimov. Este o afirmație aparent credibilă. Nu s-a înfiripat dragostea între cei doi, iar Prigojin ar putea fi cu adevărat îngrijorat de faptul că Statul Major General nu a reușit să aprovizioneze cu muniție trupele sale în scădere.

Cu toate acestea, rămân întrebări, mai ales când vine vorba de ambiguitatea studiată a lui Prigojin. Prigojin cunoaște valoarea cuvintelor. Este un maestru al dezinformării; de fapt, dezinformarea este literalmente profesia sa. Prin urmare, orice ambiguitate trebuie să transmită un mesaj. Trebuie să servească unui scop.

Există două moduri distincte de a interpreta șmecheriile lui Prigojin. În primul rând, atacurile sale asupra Ministerului Apărării și Statului Major General ar putea fi un complot al Kremlinului, pus la cale de Putin și coordonat cu serviciile de securitate pentru a-i umili pe Șoigu și Gherasimov, pentru a pune înfrângerea Rusiei pe seama prostiei, incompetenței sau trădării lor și, poate, pentru a pregăti terenul pentru demiterea lor.

Dar această explicație nu funcționează, este mult prea complicată. Un Putin puternic și asertiv nu ar avea nevoie de Prigojin pentru a pune înfrângerile pe seama lui Șoigu și Gherasimov. El i-ar putea epura cu ușurință (probabil în aplauzele comandanților mai tineri). Chiar dacă Putin este cunoscut pentru faptul că își învrăjbește slugile una împotriva celeilalte pentru a provoca conflicte interne, păstrând în același timp controlul general, răfuielile lui Prigojin merg mult prea departe. Ele subminează autoritatea armatei ruse și, de fapt, a statului rus însuși. Căci, dacă Șoigu și Gherasimov sunt „bunicii” în cauză, atunci ce spune asta despre comandantul-șef care i-a numit și refuză să-i demită?

Al doilea mod de a gândi tumba lui Prigojin este ca pe-un atac deliberat, chiar dacă încă atent formulat, împotriva lui Putin însuși. În această ipoteză, Prigojin – carismatic, ambițios fără limite, fără scrupule și profund malefic – simte mirosul sângelui. Nu la Bahmut, ci la Kremlin. Pe măsură ce amploarea gafei lui Putin în Ucraina devine din ce în ce mai evidentă, Prigojin s-ar putea poziționa pentru probabila cădere a lui Putin și pentru o eventuală (și probabil foarte urâtă) luptă pentru succesiune. El este, desigur, un outsider – nu este siloviki-ul convențional – dar are cărți de jucat, inclusiv o forță militară.

Aceasta este o explicație bună, deși probabil că supraestimează apetitul lui Prigojin pentru asumarea de riscuri. Și ce ar putea fi mai riscant decât să-l înfrunți pe șef? Putin este cunoscut ca fiind răzbunător și cu obrazul subțire: nu l-ar lăsa pe Prigojin să scape cu un afront atât de uimitor. În Rusia modernă, păcate mai puțin grave au fost pedepsite cu Noviciok sau cu o cădere accidentală de la fereastră.

Iată întrebarea cea mai importantă. De fapt, nu contează dacă declamațiile lui Prigojin fac parte dintr-o conspirație a Kremlinului pentru a ține în frâu armata sau dacă sunt pur și simplu o reflectare a propriilor frustrări și ambiții ale lui Prigojin. Ceea ce contează este imaginea pe care acesta o proiectează. Această imagine nu este favorabilă lui Putin. Este o imagine a haosului burghez, a slăbiciunii și a incapacității lui Putin de a reconcilia interesele concurente ale facțiunilor beligerante. Este o imagine a lui Putin în declin terminal.

Putin a venit la putere cu promisiunea de a consolida statul rus. La începutul mandatului său, el a eliminat fără milă oligarhii, impunând ceea ce el a numit „verticala puterii”. Acum, însă, această verticală începe să se încordeze și să cedeze sub presiune. Elitele știu că țarul este gol. Militarii se îndoiesc de înțelepciunea sa. Poporul – masele proverbiale – privește pasiv, nu mai este sigur de nimic, este obosit de război și, în general, nu este dispus să se sacrifice pe altarul măreției decolorate a lui Putin.

Această incertitudine este cea pe care Prigojin încearcă acum să o exploateze în scopurile sale sinistre. Pentru el, aceasta este o ocazie unică într-o generație de a sta la masa puterii: nu în junglele din Africa, nici în deșerturile din Orientul Mijlociu, ci chiar aici, acasă, în mijlocul întunericului tot mai adânc al Rusiei post-Putin.