Analiză. România va deveni dependentă de gazul rusesc sau actor regional?

Deși România este al doilea cel mai mare producător de gaz din UE, criza majoră cauzată de agresiunea Rusiei afectează țara noastră aproape în aceeași măsură în care afectează celelalte țări din jur, care sunt total dependente de gazul rusesc. În plus, România nu face parte din vreuna din zecile de organizații internaționale care se ocupă de subiectul gazului și nici nu a avut o poziție în strategia europeană. Specialista în energie, Otilia Nuțu atrage atenția într-un analiză că principale motive ale acestor probleme vin din politica energetică plină de contradicții a țării noastre și lipsa voinței naționale.

26 Iulie 2022, 14:49 (actualizat 26 Iulie 2022, 17:03) Știrile TVR |
Gaz
Gaz
Retele gaz
Masuratori gaz

România are o politică energetică plină de contradicții

Analista arată că pe de o parte, vrem să devenim un mare hub regional de gaze natural întrucât suntem al doilea cel mai mare producător din UE și, spun decidenții, am ajunge chiar primii odată cu exploatarea gazului din Marea Neagră. Pe de altă parte însă, dorim să creștem rapid consumul de gaze. Avem planuri ambițioase să extindem rețeaua de distribuție de gaze în toate județele și să înlocuim practic toată producția de energie electrică pe cărbune cu gaz în următorii ani.

Cât de ilogică e poziția noastră ne putem da seama dacă ne uităm realist la ce se întâmplă în Europa acum cu criza gazului.

Lângă noi sunt țări fără producție proprie, actualmente integral dependente de gazul rusesc și care au consum mic (Bulgaria 3 bcm, Moldova fără Transnistria 1 bcm), chiar am putea juca un rol important în securitatea lor energetică încă de pe acum.

Și Rusia este dependentă de livrarea gazului către Europa

Otilia Nuțu subliniază că s-a vorbit foarte mult despre faptul că UE este dependentă de gazul rusesc (cca 40% din cât consumăm), dar mai puțin despre faptul că și Rusia depinde de noi, cu cel puțin două treimi din cât gaz exportă azi sau 30% din producție. Chiar cu cele mai mari eforturi de a opri gazul către Europa și a-l vinde în altă parte, Rusia nu-și poate permite să reducă anul acesta semnificativ exporturile către UE; ...tocmai de aceea embargoul european ar fi o lovitură devastatoare. Marja de manevră a Kremlinului, folosită la maximum încă din toamna anului trecut, e limitată și se termină în curând.

Producția de gaz natural e foarte rigidă, adică e extrem de scump să reduci sau să crești producția. Gazprom a manipulat piața europeană încă de anul trecut, livrând din iulie gaz din depozitele de înmagazinare pe care le controlează în Germania ca să ne lase iarna fără stocuri. Asta înseamnă că a trebuit să vândă mai mult în altă parte sau să înmagazineze acasă. Chiar vânzând la maximum spre toți ceilalți parteneri, LNG spre Asia, gaz pe conducte spre China și Turcia, rușii au fost nevoiți să-și umple depozitele la capacitatea maximă de aproape 73 bcm la intrarea în iarna lui 2021.

În ianuarie-aprilie 2022, exporturile Gazprom de gaze către toate statele non-CSI s-au redus cu aproape 27% față de anul trecut, în principal din cauza reducerii cererii din UE și a tăierilor selective. Adică rușii vor ajunge deja de pe la începutul verii cu depozitele pline ochi.

Întrucât Rusia nu poate consuma ea însăși mai mult gaz dintr-odată, închiderea robinetului acum ar fi o lovitură devastatoare, Gazprom neavând altă opțiune decât să-și închidă sondele, cu costuri uriașe și costuri și mai mari pentru a relua producția câțiva ani mai târziu.

E adevărat că Rusia ar putea vinde mai mult LNG și mai mult gaz pe conductă către Turcia sau China, către care abia a început exporturile pe o conductă în 2019. Dar nu imediat: și infrastructura de LNG, și conducta nouă în negocieri cu China (Power of Siberia 2) nu se pot construi de azi pe mâine. Durează ani, sancțiunile pe tehnologie întârzie proiectele, iar China are și alternative, și motive să fie reținută la ideea de a deveni mai dependentă de gazul rusesc. Oricum, aici vorbim de termen mediu, nu azi sau anul viitor.

Ce ar trebui să facă UE

Pe scurt, dacă UE ar reuși să taie complet anul acesta, acum, importul de gaze rusești, Gazprom trebuie să-și închidă cel puțin vreo 25-30% din producție, pe lângă faptul că n-ar mai încasa banii noștri.

Totuși, ni se spune, Gazprom încasează acum mai mult decât anul trecut. E adevărat, pentru că:

1) gazul era mult mai ieftin în primăvara lui 2021 decât e acum, era mult mai abundent în piață și

2) tăierile selective – azi Bulgaria, mâine Polonia șamd – cauzează șocuri pe piețele spot, prețurile cresc rapid și contractele Gazprom cu ceilalți cumpărători au formule de preț legate de prețurile spot. E manipulare de piață clasică.

Problema e că nu poți face asta decât cât timp mai ai marjă să reduci livrările și numai cât timp ai în față cumpărători mici și divizați pe care îi joci unii contra altora. În plus, cu cât o face mai mult acum, cu atât își limitează spațiul de manevră din vară încolo.

Care ar fi soluția atunci? Simplu: cea mai bună ar fi să tăiem acum în UE toate importurile de gaze rusești. Ne va costa, dar cu siguranță va fi mai ieftin decât ne va costa prelungirea războiului în Ucraina în costuri de reconstrucție, costuri umanitare cu foametea din țările sărace și migrația pe care o va aduce acest război.

(w620) Masuratori

Importanța gazului românesc în acest context

Ca să înțelegem cât de important poate fi sau nu gazul românesc în acest context, trebuie să vedem întâi unde stăm. Un lucru nu prea evident pentru decidenți, atunci când vorbesc cu emfază despre potențialul din Marea Neagră sau onshore, e faptul că nu contează ce rezerve ai, ci cât poți produce.

Concret, conform INS, producția noastră anuală de gaz anul trecut a fost de doar cca 8 bcm, în scădere cu 18% față de 2017. Consumul nostru e azi pe la 10-11 bcm, anul trecut am importat cca 3 bcm

Zăcămintele de pe uscat pe care le exploatează în principal cei doi mari producători OMV Petrom și Romgaz se epuizează treptat.

Romgaz a mai descoperit în 2017 un mare zăcământ la Caragele, lângă Buzău, de 30 bcm, dar care încă nu este exploatat. Mai avem zăcământul celor de la Black Sea Oil and Gas, de 10 bcm și Neptun Deep, OMV Petrom – Romgaz, estimat la 42-84 bcm.

În Marea Neagră mai sunt și alți concesionari, dar care nu au anunțat vreo intenție de investiție. Bănuim că am putea avea 200 bcm în Marea Neagră, dar nu știm cât anume din această cantitate se și poate extrage profiabil. În afară de BSOG, care tocmai a intrat în producție în iunie, nici unul dintre celelalte zăcăminte noi nu e pe cale să înceapă producția efectivă.

Romgaz, deși susține că ar putea produce chiar anul viitor la Caragele, nu a început până acum vreo investiție și nici nu e clar cu ce bani, după ce tocmai s-a angajat cu toate resursele, inclusiv împrumutându-se de peste tot, pentru proiectul Neptun Deep.

OMV Petrom n-a luat încă decizia finală de investiție și o va face probabil în primăvara lui 2023.

Dacă decizia este pozitivă, exploatarea propriu-zisă ar începe în 2027 sau chiar 2028, ținând cont de întârzierile inerente pe care le-am văzut și la proiectul BSOG. Pe de altă parte, dacă durata de viață a proiectului este de 30 de ani, deja s-ar apropia periculos de 2050, când avem ținta ”net zero emisii”, adică gazul nu va mai face parte din mixul energetic din UE de cu ceva timp înainte.

Matematic, vom importa 20% în loc de 30% la anul, apoi importurile își vor relua creșterea pe măsura declinului natural al producției actuale.

E adevărat că importurile vor fi mai diversificate – sperăm că, după ce se vor naliza câteva proiecte de infrastructură în regiune precum interconectorul Grecia-Bulgaria, vom avea acces la gazul azer din Coridorul Sudic sau gaz lichefiat prin Grecia și Croația.

Dar trebuie să ținem cont că vom fi în competiție pentru acest gaz cu toate țările din regiune – care nu au producție internă, spre deosebire de noi. Singura formă prin care ne putem asigura ”independența energetică” în aceste condiții este dacă reducem semnificativ consumul de gaz, ceea ce se întâmplă pur și simplu deja din cauza prețurilor mari.

Ambițiile României de ”jucător regional” sunt complet rupte de realitate

De altminteri, faptul că ambițiile noastre de ”jucător regional” sunt complet rupte de realitate s-a văzut anul trecut, când am putut da măsura acestei ambiții chiar pe proiectul de interconectare cu Moldova cu care ne lăudam de vreun deceniu încoace. În 2014 se finalizase prima secțiune de conductă (Iași-Ungheni), iar în 2020 s-au terminat și lucrările în partea moldovenească de la Ungheni la Chișinău. După multe poticneli, am finalizat și noi în vara lui 2021 partea noastră de proiect: două secțiuni de conductă Onești-Gherăești-Lețcani și două stații de comprimare. Teoretic, din septembrie ar fi trebuit să putem da gaz Moldovei fără probleme într-o situație de criză. Totuși, când Gazprom i-a tăiat Chișinăului furnizarea de gaze în octombrie, cantitățile modeste de care au avut moldovenii nevoie pentru a ține sistemul funcțional s-au găsit din altă parte, din Polonia și Ucraina, nu din România. Pur și simplu, în toamnă nu aveam gaz nici pentru noi, chiar dacă și atunci eram ”al doilea cel mai mare producător de gaze din UE”.

(w620) Retele gaz

Extinderea rețelelor de gaze, o soluție sau o strategie greșită?

Sigur, între timp poate ne-am dezmeticit și nu ne va mai prinde toamna viitoare cu depozitele de înmagazinare la limită, mai ales că acum va exista o obligație europeană să avem înmagazinarea cel puțin la 80% din capacitate înainte de intrarea în sezonul rece.

Motivul pentru care ne-am mișcat greu cu creșterea producției de gaz în România, ca în orice alt domeniu din energie, este că nu avem în România aproape nicio politică pe energie care să fie coerentă, consecventă și pe care să existe consens între aproape toți politicienii și între autorități centrale și locale. Excepția o reprezintă ”extinderea rețelelor de gaz natural”. De 3-4 ani, se fac toate eforturile pentru a aloca bani în această direcție.

Extinderea rețelelor de gaze la sat e pur și simplu singurul proiect pentru care toată lumea în funcții de decizie caută orice sursă de bani disponibilă.

Totuși numărul proiectelor prin care consumatorii încearcă să devină independenți nu doar de energia electrică din sistem, ci și de încălzirea pe gaz prin montarea unei pompe de căldură este în creștere, iar cei care își permit să instaleze astfel de sisteme fără să mai aștepte bani de la stat o fac deja.

În alte cuvinte, prețurile mari descurajează consumul casnic și există riscul să construim rețelele de gaze și să nu le folosim. Extinderea rețelei înseamnă că va fi trasă conducta pe străzile din localitate, dar apoi fiecare gospodărie ar trebui să-și facă instalația de încălzire în interiorul casei și apoi să plătească factura. Dar pentru gaz, nu ne așteptăm ca prețurile să scadă în anii următori.

Să presupunem, totuși, că prețurile se vor mai echilibra cumva în următorii ani, că începem producția din toate zăcămintele posibile și probabile, că restul UE își găsește gaz din alte surse și își scad alții consumul ca să înlocuim gazul rusesc la nivel european, iar nouă cumva ne rămâne gazul nostru pe care îl vom putea da ieftin propriilor consumatori, casnici, producție de energie și consumatori industriali. Să zicem că, în contradicție cu regulile europene, interzicem cumva exporturile - deși atunci ar trebui să nici nu ne așteptăm să mai putem importa când avem noi nevoie, solidaritatea nu funcționează doar când ne convine nouă.

Să mai presupunem că toți pe care doream să îi ”aducem în modernitate” se vor branșa. Ce înseamnă asta? Că vom avea rețele care au o durată de viață de 50-60 de ani, deși gazul ne va ajunge poate pentru 30-40.

Va fi pregătită România pentru alt combustibil?

Rețeaua nu va fi pregătită pentru alt combustibil – numai că proiectele pe care încercăm să le vindem la Bruxelles ca să luăm bani europeni cer așa ceva ca standard de construcție, nu rețelele făcute pe bani naționali.

Chiar dacă toate capacitățile vor fi pregătite încă de la instalare să funcționeze și pe alt combustibil, hidrogen sau alte gaze verzi, nu avem nici cea mai mică idee de unde vom găsi hidrogen. Noi nu avem nici măcar un studiu ca să vedem cât hidrogen și unde s-ar putea produce, darămite că vom putea produce suficient cât să acoperim nu echivalentul a 11 bcm de gaze, ci poate de două ori mai mult, că probabil se va dubla și consumul casnic, și cel pentru producția de energie electrică. Strategia pe hidrogen urmează să se elaboreze într-un an sau doi; deocamdată avem doar mici proiecte demonstrative; dar noi ne angajăm deja în planuri de a înlocui toată infrastructura ca și când cu siguranță vom avea după 2030 hidrogen cât să înlocuiască integral consumul de gaz de azi și pe cel și mai mare de mâine.

Chiar dacă vor exista măsuri temporare de criză, de pildă revenirea anul acesta la cărbune în Germania, Grecia sau Austria, ele sunt doar pentru a face față lipsei gazului iarna viitoare, nu se va renunța la țintele de decarbonare pentru 2030-2050.

Certificatele de emisii de CO2, chiar dacă se va face vreo ajustare strict pentru 1-2 ani, se vor scumpi în continuare pe termen lung. Emisiile de metan, de 80 de ori mai puternice decât cele de CO2 ca efect de gaz de seră, vor deveni mult mai scumpe.

În prezent este în lucru un regulament european pentru reducerea acestora în sectorul de petrol și gaze, care va probabil adoptat la începutul anului viitor. Regulamentul va impune imediat costuri suplimentare destul de semnificative industriei de petrol și gaze pentru reducerile de emisii:

Gazul poate va fi acceptat drept ”combustibil de tranziție” (discutabil și asta), dar numai câtă vreme putem demonstra convingător că îl vom folosi doar temporar și că avem un plan clar să îl înlocuim înainte de 2050.

Nu vom mai produce energie în capacități mari, ci peste tot unde există resursă regenerabilă (eoliană, solară, geotermală șamd) și cât mai aproape de cerere (orașe și zone metropolitane). E nevoie de o restructurare masivă, de digitalizare și flexibilizare a rețelelor de energie electrică.

În UE vom înlocui benzina cu curent electric și, poate, cu hidrogen doar pentru transportul de dimensiuni mari. Încălzirea pe gaze în orașe cu soluții centralizate de încălzire și răcire pe energie regenerabilă și reducând pierderile de energie în case prin izolare termică

De ce nu reușește țara noastră să ia decizii corecte

Motivul pentru care nu reușim să luăm decizii corecte și articulate este că numim personaje controversate sau fără competențe și reputație în funcțiile cheie. Nu există deloc tradiție de politici publice, planificare și bugetară strategică în administrație în general și pentru sectorul energiei din România în special. Asta face ca toate măsurile pe care le luăm să fie ad hoc, fără o analiză serioasă și articulate într-un tot coerent spre niște obiective clare: ce vrem, independență energetică? Energie accesibilă? Reducerea emisiilor? Cu cât? De asemenea, nu suntem conectați deloc la discuțiile și problemele europene – în ciuda ambițiilor de jucător regional.

De pildă, deși suntem ”al doilea mare producător de gaze din UE” n-am avut nicio poziție în strategia europeană privind emisiile de metan sau propunerea de regulament de anul trecut și nici nu facem parte din vreuna din zecile de organizații internaționale care se ocupă de subiectul gazului, nici cu reprezentanți ai statului, nici din companiile private.

România e cam singurul loc din UE unde producția de gaze naturale poate crește în acești câțiva ani (Olanda are probleme mari cu continuarea producției actuale).

Cât timp nu există voință națională, trebuie să existe presiuni puternice și vizibile de la Comisie să contribuim realmente la obiectivele europene, în loc să intrăm pur și simplu pe contrasens cu strategiile și planurile europene și să punem în pericol securitatea energetică comună.

 

Articole pe aceeaşi temă
 
ŞTIRILE ZILEI
CELE MAI NOI DIN ACTUALITATE
 
StirileTVR.RO PE FACEBOOK
 
  AZI MAINE
BUCURESTI 6°C 7°C
IASI 4°C 5°C
CLUJ 4°C 5°C
CONSTANTA 7°C 10°C
CRAIOVA 6°C 5°C
BRASOV 5°C 7°C
Vezi toate informatiile meteo
TVR +
Canalul TVR YouTube
ARHIVĂ ȘTIRI